Cifrele sunt șocante. Datoria externă a României a ajuns la 109
miliarde de euro la sfârșitul lui august. A crescut cu peste 9 miliarde de euro
în doar primele 8 luni ale acestui an. Adică cu peste 1,1 miliarde de euro pe
lună. Îi pasă cuiva de asta? Discută cineva subiectul acesta, mai ales acum, cu
prilejul prezidențialelor? Pare cineva îngrijorat de situația asta? Ne
întrebăm noi cine oare va plăti datoriile acestea?
Produsul intern brut al României în 2018 a fost de 240 miliarde de
dolari, adică aproximativ 216 miliarde de euro. Datoria externă a României e
deci jumătate din produsul intern brut al țării. O cifră greu de conceput, dar cu consecințe enorme și dramatice.
La cifra aceasta trebuie să adăugăm și datoria publică externă a României de 41 miliarde de
euro, ceea ce ridică datoriile României la aproximativ 150 de miliarde de euro,
adică peste două treimi din produsul intern brut.
Pentru a înțelege situația critică în care ne-am plasat, e bine să facem o
comparație. Să
presupunem că o familie din România are un venit anual brut de 20.000 de euro.
Două treimi din aceasta sumă înseamnă 14.000 de euro, ceea ce, raportat la
datoria României, ar fi, în procente, datoria acestei familii.
Ceea ce însemnă că familia are la dispoziție doar 6.000 de euro pe an pentru a trăi, iar dacă
din această sumă scoatem și impozitele, familia practic rămâne cu nimic pentru a
supraviețui. În
consecință, familia e
constrânsă să împrumute bani pentru a putea trăi, iar datoria se acumulează de
la an la an.
Generația noastră împrumută acești bani, dar cine îi va da înapoi? Fără îndoială că
vor fi copiii noștri. E potrivit să împovărăm copiii noștri și generația lor cu
datorii? Categoric nu. Familiile occidentale au înțeles cu secole
în urmă importanța practicii cunoscută cu numele de "capital accumulation"
și "wealth
accumulation", adică transmiterea bogăției unei generații către generațiilor viitoare prin intermediul familiei biologice.
Această practica a fost unul din motivele care l-a făcut pe Marx să
pronunțe pedeapsa
capitală la adresa familiei burgheze. Din nefericire, această practică nu a
existat la români din motive ușor de priceput. Este, însă, o idee ce și la
occidentali devine tot mai restrânsă, odată cu ascensiunea statului asistențial din
ultimii 75 de ani.
Statul, mai mult decât noi ca indivizi, are grijă de noi. Este o
mentalitate adânc înrădăcinată în mintea occidentalilor și a românilor și, în consecință, dificil de
abandonat.
În 2008, Uniunea Europeană s-a izbit de o criză economică intensă,
pentru că occidentalii au împrumutat sume enorme de la Banca Mondială, Fondul
Monetar Internațional, guverne și fonduri internaționale private pe care apoi nu au putut să le dea
înapoi. Spania și Portugalia sunt exemple clasice. Au împrumutat sume
enorme pe care nu au putut să le dea înapoi după ce economiile lor s-au prăbușit. Grecia și Irlanda au
trecut prin situații similare. Firmele nu au mai putut să-și plătească
împrumuturile bancare.
La nivel politic, partidele care au optat pentru austeritate au fost
demise de la guvernare. Șansa a fost că Germania a venit în ajutorul țărilor
iresponsabile.
România a scăpat de prima tură a colapsului fiscal. Ceea ce explică rata
de creștere excepțională a
României de 4,4%, foarte mare în comparație cu cea a Germaniei, de doar 1,5%. Din nefericire,
asta nu va dura și e îndoielnic că România va supraviețui la a doua
tură a colapsului financiar care se reliefează pe orizont.
Generația
noastră nu face o favoare copiilor ei împrumutând bani pe care ei vor trebui
să-i plătească înapoi. Cred că e
important să devenim responsabili din punct de vedere fiscal ("fiscally
responsible") și să îi învățăm și pe copiii noștri această lecție.
Peter Costea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.