Urmăresc cu neputință maximă cazul Smicală. Ceea ce văd este un stat, adică o entitate juridică care se bagă între niște oameni care se iubesc și doresc să fie împreună. Copiii vor să fie cu mama și mama își dorește să fie cu copiii, Staul însă nu e de acord. Și se pare că nimeni nu poate face nimic. Justiția a decis că cei doi copii trebuie să rămână în plasament până fac 18 ani. Văd în asta un exemplu cât se poate de clar, de dureros al falimentului ideii de stat laic. Statul laic este doar o formă a diavolului. Are putere și dezbină, toate acțiunile statului laic sunt făcute să dezbine. Asta este ceea ce face statul laic. Dă decizii care nu țin cont decât de lucrurile cuantificabile, ca la piață. O balanță spițerească ce pare corectă dar care ca-n bancul acela spune ”felicitări, e băiat! are 3, 300 kg, rămâne? ” Și nu ai dreptul să răspunzi tu ca mamă, Statul răspunde în locul tău. ”E prea mult 3,300 tăiați un picior și dati-i-l mamei la 3 kg fix, ea atât poate duce. ”
Avem atâția metri de copil și atâția de mamă, când metri de copil vor ajunge la x ei se pot întoarce la mamă. Sau dacă preferați exemplul cu kilograme, faceți translarea. Indiferent ce ar fi greșit mama, sau copiii, sau tatăl, indiferent ce ar fi făcut, dacă acum ei doresc să fie împreună, și tânjesc să fie împreună este absolut diavolesc să-i desparți.
Acestea sunt societățile evoluate, așa va fi și a noastră în curând. Și totul pleacă de la drepturi. Drepturile copilului. Dreptul copilului de a fi rupt de părinți atunci când statul decide că părinții nu mai corespund. Drepturile femeilor asupra corpului lor. Dreptul femeilor de a-și numi copilul mănunchi de celule ce trebuie extirpate cu aceeași implicare morală ca-n liposucție. Drepturile adolescenților de a-și alege sexul. Adolescenții, marii confuzi ai omenirii sunt încurajați să-și schimbe sexul și o pot face în multe țări fără acordul părinților.
Partea proastă cu drepturile este că ele nu se termină niciodată. Sunt ca niște celule canceroase ce se multiplică la nesfîârșit. Dacă nu sunt oprite. Cum mai dormim noi noaptea știind că un Alfie a fost ucis deși ar fi avut o șansă la viață și a fost ucis doar fiindcă anumite legi spuneau că așa trebuie să fie. Cum trăim știind că sunt mame despărțite de copii și copii mutilați sufletește de aceste despărțiri? Cum acceptăm lumea asta în care statul decide că un copil nenăscut de nouă luni poate fi avortat și dacă cumva supraviețuiește trebuie lăsat să moară? Nu știu cum putem trăi cu asta. Prima variantă este că nu reușim să trăim, mai ales dacă suntem adolescenți și atunci statul generos ne asistă lîn moarte, sau ne eutanasiază de la caz la caz. Sau, varianta 2, hai să-i zicem fericită. Ne obișnuim cu nebunia, cu răutatea, le luăm în doze mici , ne obișnuim cu ele. Reversul e că devenim imuni la bine, la normal, la natural.
Trebuie să te lupți să fii respectat ca român în țara ta. Trebuie să te lupți ca heteosexual să nu-ți fie copiii corupți de mici de imaginile grotești ale homosexualității. Pentru toate trebuie luptat. Nu avem dreptul să obosim. Să luăm exemplu de la această femeie. Ea nu luptă doar pentru copiii ei. Ea luptă ca să ne arate nouă cum se duce o luptă. Mi se pare extraordinar că în acest iad pe care-l străbate, în această vale a plângerii și a morții ea și-a păstrat credința. Absolut admirabil! Aș vrea doar să ne dăm seama că ceea ce trăiesc ei acum va fi cam ceea ce vom trăi cu toții. Nu neapărat ne vor fi luați copiii, dar vom fi puși în situația în care dreptatea, logica, bunul simț, iubirea....nu vor mai avea nici un cuvânt de spus. Sus să avem inimile. Pentru că mi-e că în curând ne va zice Dumnezeu ” Gata, diez nu mai rezist”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.