Proponenții sinuciderii asistate de medic și ai eutanasiei folosesc argumentul autonomiei personale și al încetării suferinței. Acum, unii dintre ei caută să elimine și intervenția medicului, transformându-se tot mai mult într-un „cult al sinuciderii”.
Presiunea pentru legalizarea sinuciderii asistate de medic (SAM) în SUA continuă să crească. Hawaii este cel de-al șaptelea stat care permite această procedură, după Oregon, California, Colorado, Montana, Vermont și Washington. Din fericire, câteva bariere legislative au fost ridicate pe panta către „sinuciderea pentru toți”.
Asociația Medicală Americană (American Medical Association) și-a reafirmat opoziția la SAM, iar un judecător din California a anulat legea din acest stat. Dar suntem departe de a fi martorii unei schimbări majore în opinia publică și profesională cu privire la SAM. Număr tot mai mare de asociații medicale de la nivel de stat renunță la opoziție, decizia instanței din California va fi cu siguranță contestată (legea are sprijinul a 76% dintre californieni) iar mișcarea continuă să câștige la nivel internațional țări precum Spania și Finlanda care iau în considerare implementarea unor astfel de măsuri.
Unul dintre grupurile active și vocale pro-SAM din SUA este organizația „Compasiune și alegeri” („Compassion and Choices”). Campaniile grupurilor de acest fel sunt alimentate de promisiuni de asigurare a autonomiei personale (alegeri) și ușurare a suferinței (compasiune) la finalul vieții. Dar argumentele pentru promovarea SAM pe mapamond ridică întrebarea de ce este necesară de fapt implicarea unui medic atunci când cineva dorește să-și ia viața.
De fapt, un număr în creștere de asociații pro-sinucidere se înființează pe glob. Acestea promit o „cale de ieșire” lipsită de actualele impedimente, oricum minime, care sunt în vigoare acolo unde procedura este deja legală.
Cooperativa „Ultima dorință”
O astfel de organizație este Cooperativa Ultima Dorință din Olanda („Dutch Coöperatie Laatste Wil” (CUD). Publicația de bioetică BioEdge relatează că procuratura olandeză a deschis o investigație față de CUD pentru distribuția de medicamente letale unor persoane care doreau să se sinucidă.
Cu toată notorietatea legislației olandeze a eutanasiei, sinuciderea asistată fără ajutorul unui medic este strict interzisă. Dar după ce o fată de 19 ani s-a sinucis luna trecută, activitatea CUD a intrat în atenția publicului, cu toate că se pare că fata nu îți obținuse medicamentul letal de la organizație amintită. CUD a anunțat în septembrie 2017 că va pune la dispoziție un „agent de sinucidere” denumit „X”, membrilor săi, ca atare procurorii suspectează că CDU este un grup criminal organizat.
Fie că CUD este sau nu responsabil de moartea tinerei de 19 ani, este evident că nu e altceva decât un cult are glorifică moartea prin sinucidere. Membrii săi văd intervenția medicului în aceasta nu doar ca nenecesar, dar și ca pe o ingerință în autonomia personală. Website-ul CUD afirmă că Cooperativa „deservește oamenii care favorizează conceptul sinuciderii asistate și al auto-eutanasierii fără intervenție sau medic și doresc să se pregătească din timp, alăturându-se altora care împărtășesc aceste vederi.”
Realitatea este că argumentele prezentate de avocații morții asistate – indiferent că promovează eutanasia sau SAM (diferența morală dintre cele două nu este semnificativă) – pavează drumul pentru cultele sinucigașe precum CUD. Fundamentând dreptul la SAM în principiul autonomiei personale și în conceptele eronat interpretate de compasiune și demnitate, chiar dacă susțin ca acest drept să fie exercitat doar sub jurisdicția și protecția sistemului medical, avocații SAM din întreaga lume nu fac altceva decât să asigure explozia cultelor sinucigașe peste tot unde campaniilor lor se derulează.
Autonomia ca bun suprem
Prezervarea autonomiei personale este unul din avantajele pretinse de promotorii SAM. Studii arată că menținerea autonomiei (adesea descrisă ca „alegere”) și un „sens al sinelui” la finalul vieții sunt printre motivele cele mai importante pe care pacienții cu boli terminale le invocă atunci când își manifestă intenția de a-și pune capăt vieții cu ajutorul agenților letali prescriși de medic. Acest fapt cheie nu este ignorat de grupuri precum „Compasiune și alegere”.
Așa cum am scris anterior pentru Public Discourse, „cultul autonomiei” în țara noastră face americanii particular de receptivi la ideea de SAM atunci când este prezentată ca pe o metodă de păstrare a autonomiei. Pacienții vulnerabili, cu dureri mari, diagnostice incerte, sau teama de a fi o povară, pot fi în mod special atrași de promisiunile false ale mișcării SAM, căutând să ia o decizie finală „pe cont propriu”. Într-o lume care nu mai acceptă existența adevărului obiectiv, fiecare ne creăm adevărul propriu, făcându-ne pe noi înșine zei. Nu e deci de mirare că în aceste circumstanțe impulsul de a păstra iluzia că „suntem stăpâni ai destinului nostru” este atât de diabolic de puternică încât mai degrabă suntem dispuși să ne luăm viața decât să pierdem percepția autocontrolului.
Să lăsăm la o parte inconsistența logică din ideea că sinuciderea – un act permanent care distruge abilitatea de a face alegeri viitoare – este actul de autonomie suprem. Chiar și așa, ar trebui să fie evident că apărarea autonomiei ca cea mai importantă dintre valorile noastre ridică întrebarea de ce mai este necesară intervenția medicului pentru ca cineva să-și ia viața. Dacă autonomia și păstrarea ei sunt bunuri atât de prețioase, atunci nimeni și nimic nu trebuie să stea în calea exercitării sale.
Grupurile pro-sinucidere precum CUD ar trebuie, așadar, să recunoască faptul că remiterea către expertiza medicală și evaluarea de către un psihiatru sau funcționar constrânge abilitatea unei persoane de a acționa autonom.
Sinuciderea fără constrângeri este așadar următorul pas personal.
Să-ți păstrezi autonomia și să curmi suferința: un mesaj discordant
Cu toate că alte țări au făcut saltul distopic către acordarea dreptului la eutanasie și indivizilor care nu sunt în stadiu terminal al unei boli (inclusiv copiilor!), deocamdată în SUA avocații SAM doresc doar asigurarea acestui drept pentru bolnavii în stadiu terminal. Ei încadrează suferința pe care bolnavii o îndură ca lipsită de sens și prezintă moartea asistată ca pe o formă de compasiune (de la latinescul „com pati,” literal însemnând „a suferi împreună cu”), dar în fundamentarea dreptului la SAM în suferința și experiența subiectivă a acesteia, ei se aruncă pe o pantă periculoasă a abuzului care va conduce inevitabil la o creștere generală a sinuciderii în afara sistemului medical.
Oare cum ar putea o comisie medicală să stabilească în mod adecvat în ce grad suferă o persoană? Un medic ar folosi metode statistice sau chestionare standardizate desemnate a da măsura precisă în care suferința persoanei este conformă cu standardele normative. Asemenea măsură ar eroda însă autonomia personală a pacientului: decizia nu mai este a lui, ci a unui grup de „experți” terță-parte care aplică standarde obiective unei experiențe pur subiective.
Să ne imaginăm că cineva suferă de diabet; boala este ținută sub control, dar persoana suferă psihologic și emoțional atât de mult încât caută să primească autorizare pentru sinuciderea asistată de medic. Însă oricare dintre legile statale din America privind SAM nu te califică să fii eutanasiat dacă ai diabet ținut sub control. Un alt pacient suferă de cancer, dar din anumite motive suferința nu l-a condus la ideea că ar avea nevoie de SAM. Al doilea pacient, așadar, se califică pentru procedură, deși nu a cerut-o.
Din aceste exemple ficționale (deși foarte realiste) este clar că dacă dreptul la SAM este bazat pe păstrarea autonomiei personale și pe încetarea suferinței, atunci organizații precum CUD au dreptate când spun că medicii și funcționarii de stat nu trebuie să aibă vreun drept la cenzură sau intervenție.
Măsurile de protecție nu pot avea efect
Odată ce SAM este o măsură acceptabilă legal, e ridicol să insiști că practica trebuie să fie restricționată de anumite standarde ale sistemului medical. În mod special având în vedere abuzurile din toate jurisdicțiile unde SAM a fost sancționată legal, este simplu să observăm că niciuna din „măsurile de protecție” care erau menite să apere persoanele vulnerabile în fața eutanasiei sunt cel mult precare. În Olanda, personalul medical a eutanasiat persoane cu dizabilități mintale. În Belgia, persoane suferind de demență senilă și de boala Parkinson au fost eutanasiate la cererea familiei lor și, se pare, o femeie cu autism în vârstă de 38 de ani a fost eutanasiată fără avizul medical după un eșec în dragoste. În Oregon, oficialii au permis cererile de sinucidere asistată medical din partea unor persoane cu depresie, fără ca acestea să aibă parte de evaluare psihiatrică.
Și cu toate acestea, autoritățile nu au mișcat un deget pentru a opri aceste practici în fața unor abuzuri incredibil de serioase. Moartea asistată a fost văzută ca un bine prea important ca măcar aceste abuzuri nu sunt deajuns pentru a face guvernele să-i pună la îndoială legalitatea. Așadar, ne întrebăm, dacă logica proponenților sinuciderii asistate este corectă, la ce mai folosește implicarea sistemului medical, de fapt?
Răspunsul este, evident, că nu folosește la nimic.
CUD a realizat cu ușurință acest salt logic, iar alții le vor urma curând. Atâta vreme cât cultura noastră continuă marșul spre moartea asistată, tot mai mulți oameni vor concluziona că oricine are dreptul să se sinucidă – indiferent de mijloace.
—
Grace Emily Stark scrie pentru The Linacre Quarterly, Public Discourse, the National Catholic Register, the Federalist, the American Conservative, Aleteia și Natural Womanhood. D-na Stark are un master în Biotică și Sănătate Publică din partea Universității Loyola din Chicago. Puteți afla mai multe despre ea la graceemilystark.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.