Mina Ianovici — ANDREI 🔴 Tatăl lui a cumpărat un teren lângă casă. Vrea să facă o biserică Renovatio pentru surzi, o casă de rugăciune pentru cei care îl laudă pe Dumnezeu altfel decât noi, o şansă spirituală pentru cei cărora viaţa, aşa cum o înţelegem cei mai mulţi, le-a trântit uşa în nas. Andrei speră ca ceea ce are el de oferit să poată oferi în această biserică...

Duminică (22 Octombrie 2017, Nota Red.), la Biserica Renovatio a fost botez nou testamental. S-au botezat douăzeci de oameni, fiecare cu povestea lui, fiecare împins spre Dumnezeu de câte ceva, fiecare aşteptând o izbăvire, un nou început, susţinerea divină, mântuirea. Printre ei un tânăr de 22 de ani, Andrei, în scaunul cu rotile. Toţi care se botezau erau fericiţi, dar mai fericit decât toţi era Andrei. Ridica mâinile să îl laude pe Dumnezeu, pentru că de vorbit nu putea să vorbească...de, viaţa nu a fost atât de darnică în privinţa lui: nu aude şi nu poate vorbi ca noi. S-a născut cu surditate, iar la 14 ani a fost diagnosticat cu distrofie musculară. A fugit cât a putut de scaunul cu rotile. Prefera să se chinuie să meargă, decât să accepte scaunul.

În urmă cu trei ani îl scosese tatăl lui la o plimbare. La un moment dat nu a mai reuşit să rămână în picioare, oricât s-ar fi chinuit. Tatăl său l-a luat pe braţe, la dus la maşină, unde avea de ceva vreme un scaun cu rotile pregătit pentru acest moment inevitabil. L-a pus în scaunul cu rotile şi acolo a rămas.

L-am întrebat pe tatăl lui dacă el şi soţia lui reuşesc să mai aibă bucurii. Mi-a spus aşa: "Când Andrei este fericit, suntem şi noi mai fericiţi, când el este trist, suntem şi noi trişti. Evident că există o tristeţe permanentă." 

Dragii mei, noi, cei cu două mâini, două picioare....bune, care vedem, auzim, vorbim şi care suntem nemulţumiţi......şi care credem că ar fi fost drept să nu trecem prin necazurile prin care am trecut sau prin care trecem, ce ziceţi de Andrei, de mama lui, de tatăl lui?

Din câte ştiu eu despre mine, cel mai mare defect al meu în relaţia cu Dumnezeu este nemulţumirea. Mi-a intrat în suflet şi în minte că aş fi meritat o existenţă tihnită şi nu am avut-o. Din pricina nemulţumirii îmi este greu să mă bucur. Mă uit mereu la ce nu este bun în viaţa mea şi nu îmi mai pot desprinde privirea de acolo. Cum se zbate beţivul să nu bea, aşa mă zbat eu să nu fiu nemulţumită. E un sentiment adânc cu care lucrez în permanenţă ca să îl estompez, în primul rând ca să nu fiu vinovată înaintea lui Dumnezeu şi în al doilea rând să aibă şi sufletul meu pace, cât se poate.

Ca să nu înţelegeţi greşit ce încerc să spun: pe mine nu mă supără bârfele, vorbele urâte, nu am fiţe, pretenţii fără sens, mie mi-e dragă tare normalitatea. Mi-e drag banalul repetitiv. Lucrurile simple. Ca să mă doară un lucru, acela trebuie să aibă o gravitate. 

Am spus lucrurile acestea pentru că mă gândesc că nu sunt singura şi ca o invitaţie indirectă la sinceritate, la adevărul ce are puterea să schimbe suflete. Cred că mulţi gândesc ca mine, simt ca mine, îi doare cum mă doare pe mine. Ştiu de familia lui Andrei de ceva vreme. Uneori când mă durea sufletul, când îi era greu copilului meu, mă gândeam la mama lui, la tatăl lui, mă gândeam cum mai reuşesc oamenii aceia să mai aibă viaţă? Eu am probleme mult mai mici şi simt că e prea mult. Şi lupt cu nemulţumirea.

Ei au ales să iubescă până la capăt, să creadă şi să accepte ce a îngăduit Dumnezeu peste ei. Au ales să îşi ducă viaţa oferind, iubind şi trăind frumos. Au dat un sens bun, deosebit la ceea ce li se întâmplă, iar lucrurile acestea nu pot fi contrabalansate pe pământ, ci doar în cer. Unde este o nevoie intervin şi ei cu ajutorul lor. În casa lor au locuit timp îndelungat prieteni şi colegi de-ai fiului lor, de la şcoala de surzi, de dragul lui, de dragul celor amărâţi, de dragul lui Dumnezeu. Când vorbeşti cu ei îţi spun ce şi-ar mai dori să ofere. Şi uite aşa, o neîmplinire, o durere aduce un beneficiu spiritual uriaş, iar la final, când toate bucuriile şi împlinirile pe care le-am avut în viaţă ies din ecuaţie, rămâne doar aceasta: creşterea spirituală şi felul cum omul şi-a purtat crucea pe pământ.

Dumnică îmi spunea cineva la biserică: "Mă bucur de toate necazurile pe care Domnul le-a îngăduit peste mine...şi au fost multe. Au avut rostul lor." Niciodată nu putem spune despre un om: "Ce frumos l-au modelat bucuriile din viaţa lui!". În schimb spunem deseori, dar nu totdeauna: "Ce frumos l-au modelat greutăţile şi durerile!"

Andrei a înţeles că între oameni el nu are dreptul să aspire la o altă iubire decât a părinţilor şi a prietenilor care se împuţinează. Dar i-a rămas un vis pe care nu poate să i-l ia nimeni: nici atrofia musculară şi nici surzenia - relaţia lui cu Dumnezeu. Şi fiind atât de încercat de slăbiciune trupească, cred că Dumnezeu va pune mai mult aici şi în rai, pentru că a îngăduit să sufere atât.

Tatăl lui a cumpărat un teren lângă casă. Vrea să facă o biserică Renovatio pentru surzi, o casă de rugăciune pentru cei care îl laudă pe Dumnezeu altfel decât noi, o şansă spirituală pentru cei cărora viaţa, aşa cum o înţelgem cei mai mulţi, le-a trântit uşa în nas. Andrei speră ca ceea ce are el de oferit să poată oferi în această biserică. Speră să poată da un sens frumos vieţii lui şi altora ca el, unul spiritual. Dumincă, la botez, au fost alături de el de 54 de colegi de suferință, surdo-muți. Dragostea lor s-a simțit în toată adunarea.

Dragii mei, în mod cert puţini dintre cei care citesc aceste rânduri îl vor întâlni pe Andrei pe pământ......dar îl vom întâlni în cer, unde va sta în picioare şi va vorbi cu noi. Şi acolo vom vedea dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu....şi vom înţelege de ce. 

Şi nu ne va mai părea rău.

Mina Ianovici