Cazul Bodnariu demonstrează că, în afară de fotbal și politică, românii se pricep în egală măsură și la parenting. Aceia dintre noi care NU sunt părinți, mai ales aceia, ne explică pe larg de câteva zile încoace cum trebuie crescut un copil, blamând familia Bodnariu pentru relele tratamente aplicate celor cinci fii ai lor. Rele tratamente doar presupuse în condițiile în care statul norvegian nu a dat relații cu privire la motivele pentru care cei cinci micuți au fost rupți de familia lor, în timp ce soții Bodnariu admit doar că uneori au aplicat corecții fizice de mică intensitate (câte o palmă peste fund), declarându-se totodată șocați de faptul că li s-au luat copiii fără să fi fost chestionați de autorități în legătură cu modul în care îi educă, fără vreun avertisment și fără să fi fost derulată vreo anchetă socială prealabilă.
Adevărata problemă nu o reprezintă însă abordarea excesivă a Norvegiei atunci când vine vorba despre protecția copilului și nici măcar faptul că unii funcționari ai acestei țări membre UE s-au declarat convinși că nu este deloc important ca un copil să fie crescut de proprii săi părinți. Ceea ce ar trebui să ne preocupe în mod special este faptul că mulți dintre noi îi blamează pe soții Bodnariu, deși până la acest moment autoritățile norvegiene nu au făcut publice niciun fel de date oficiale ale anchetei. Parcă îi și aud rostind naiv, cu complexul de inferioritate al provincialului est-european: "vorbim totuși despre statul norvegian, ce, credeți că nu știu ce fac?" Este hilar cum, din reflexul de a glorifica orice absurditate, atâta vreme cât aceasta este una de proveniență occidentală, acordăm credit necondiționat unei țări care a dus alienarea umană până în punctul în care organizează parade gay pentru copii.
Continuarea pe www.capital.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.