Capitolul 13: Cel mai mare dezastru în creștinism
Citind tot ce am scris până aici și
constatând că scopul pe care-l urmărește Dumnezeu este să-și facă oameni buni
așa cum El este bun, ne punem întrebarea:
De ce nu este scos în evidentă scopul acesta
în bisericile creștine? Sau, de ce nu este urmărit scopul acesta în bisericile
creștine?
În loc să se facă lucrurile acestea, în marea
majoritate a bisericilor se scoate în evidentă și este oferită doar iertarea de
păcate.
Ca să înțelegem importanta crucială a acestor
întrebări, trebuie să cunoaștem niște evenimente care s-au petrecut în istoria
creştinismului.
Primul eveniment
În primele două secole ale existenței sale,
„creştinism” (cuvânt format de la latinescul Cristus > cristianism >
creştinism, iar după pronunția greacă Christos > cristosianism, aşa cum ar
trebui să-l numim noi), îi denumea pe acei care se țin de Cristos şi de
învăţătura Lui, aşa cum un „platonist” era şi este cineva care se ține de
învăţătura lui Platon. Un cristosianist este unul care crede în ce a spus
Cristos că este şi care aderă total la învăţătura Lui.
Isus Cristos era puternic ancorat în Vechiul
Testament şi continua multe din învăţăturile acestuia. Mai mult, El a împlinit
Vechiul Testament în sensul profetic al acestui cuvânt, adică a împlinit, în
Sine şi în ce a făcut El, un număr mare de profeții ale Vechiului Testament. În
același timp, Isus a făcut o ruptură mare față de Vechiul Testament, în special
prin declarația Lui că „Legea şi proorocii au ținut până la Ioan (Botezătorul)”
şi că „de atunci încoace se proclamă Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 16:16 şi
Matei 11:12-13).
Iată câteva lucruri pe care Isus le-a
declarat ca fiind „terminate”: (1) Templul, ca centru al închinării, trebuia să
fie înlăturat, deoarece de la El înainte oamenii se vor închina „în duh şi în
adevăr”; (2) jertfele trebuia să înceteze, deoarece El însuși era Jertfa
oferită de Dumnezeu pentru păcatele omenirii; (3) preoții urmau să-şi înceteze
funcția, deoarece Hristos Însuși venea ca Marele Preot, adică singurul
mijlocitor între om şi Dumnezeu.
Ceea ce trebuie să ne rețină atenția este
funcția preoților. În Vechiul Testament, preotul era un om care avea acces la
Dumnezeu. Şi când el mergea să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu, el o făcea
şi pentru alții: el îi reprezenta pe alții la Dumnezeu: aducea jertfe pentru
ei, mijlocea pentru ei, le ducea doleanțele
şi rugăciunile la Dumnezeu. Isus Cristos a deschis pentru toți oamenii
accesul personal la Dumnezeu.
Aici trebuie să fim foarte atenți şi să
înțelegem marea schimbare: fiindcă toţi oamenii au acum acces la Dumnezeu,
înseamnă că toţi oamenii sunt preoți! Există patru texte în Noul Testament care
ne spun clar lucrul acesta. Primele două sunt în Prima Epistolă a Apostolului
Petru (2:5 şi 9), unde apostolul, scriind creștinilor de pretutindeni, le spune:
„Voi sunteți o casă duhovnicească, o preoție sfântă” şi „voi sunteți o seminție
aleasă, o preoție regească”; celelalte două sunt în Apocalipsa, unde Apostolul
Ioan scrie că Fiul lui Dumnezeu „a făcut din noi o împărăție şi preoți pentru
Dumnezeu, Tatăl Său” (Apoc.1:6) şi tot despre Fiul lui Dumnezeu: „Ai făcut din
ei o împărăție şi preoți pentru Dumnezeul nostru” (Apoc. 5:10).
Din toate acestea s-a dezvoltat doctrina
numită „preoția tuturor credincioșilor”. Fiindcă toţi creștinii erau
considerați preoți, slujitorii bisericii au căpătat diferite numiri, cum ar fi
„păstori”, sau „prezbiteri”, sau „episcopi”, dar în nici un caz nu preoți.
Așadar, biserica din primele două sute de ani nu avea preoți, ci era alcătuită
din preoți!
Una dintre ispitele care au atacat bisericile
creștine chiar de la început a fost dorința de dominație, de stăpânire asupra
altora, şi aceasta ducea la tendința de a acapara toată puterea. Lucrul acesta
îl avem ilustrat în a treia Epistolă a lui Ioan, în care bătrânul Apostol se
plânge de Diotref „căruia îi place să aibă întâietatea” şi care a devenit un
dictator în Biserică (3 Ioan 9-10). Acest lucru reiese şi din prima Epistolă a
lui Petru, care se adresează prezbiterilor şi, printre alte îndrumări, le scrie
să slujească „nu ca şi cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală,
ci dându-vă pildă turmei” (1 Petru 5:3).
Din scrierile care ne-au rămas din secolul al
doilea se observă cum slujitorilor li se acordă, sau își iau ei, tot mai multe
puteri şi prerogative. În secolul al treilea începe să se facă distincție clară
între „cler” şi „laici.” În prima jumătate a acestui secol, Tertulian a fost
primul teolog creștin care a emis pretenții preoțești pentru slujitorii
bisericii şi i-a numit cu termenul generic de sacerdotium, adică preoțime. De
la el înainte, lucrurile au evoluat rapid în direcția creării unei clase
speciale a preoților în bisericile
creștine. Cel care a desăvârșit acest proces a fost Episcopul Romei, Ciprian,
care la anul 250 d.Cr., a luat toate funcțiile, toate responsabilitățile și
toate privilegiile preoțimii din familia
lui Aaron, scrise în cărțile Levitic și Numeri, și le-a atribuit preoților din
bisericile creștine. Aici se includ și hainele preoțești, și cădelnița, și tămâia
şi „slujirea la altar”, etc. Istoricul Philip Schaff scrie că Ciprian „poate fi
numit pe drept cuvânt părintele concepției sacerdotale (preoțești) a
slujitorilor bisericii ca agenți mijlocitori între Dumnezeu şi oameni” (Pentru
toate aceste informații, vezi Philip Schaff, His tory of The Christian Church,
vol. II, Eerdmans, Gand Rapids, Michigan, pag.126-127).
Din moment ce preoții au căpătat acest statut
nou și aceste funcții noi, lucrurile acestea cereau apariția unor doctrine
(formulări de crez) noi, şi acestea au fost formulate astfel: Este adevărat că
Domnul Isus Cristos, prin moartea lui pe cruce ne-a procurat iertarea de păcate
(mântuirea); dar aceasta a fost depozitată în biserică, și acum preoții sunt
cei care împart iertarea de păcate (mântuirea) membrilor de rând ai bisericii,
şi ei o fac prin spovedanie şi
cuminecătură. Lucrul acesta este extrem de important şi, ca să nu fim acuzați
că îl inventăm noi, citez din Dogmatica Ortodoxă – Manual pentru Seminariile
Teologice , de Isidor Teodoran și Ioan Zăgrean (Editura Renaşterea, Cluj,
2000):
„Așadar, Biserica este vistieria puterii
răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin Tainele cu care a înzestrat-o
dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtășește credincioşilor harul divin până
la sfârşitul veacurilor. Ea este vistieria nesecată şi neîmpuținată a harului
divin, pe care ea îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele
Taine.” (Pag. 330)
Subliniind importanţa ierarhiei bisericeşti,
cei doi teologi rezumă dogma ortodoxă în această frază:
„Biserică – ierarhie – Taine este „sfânta
triadă” în care şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea
credincioşilor[…]” (Pag. 331)
Să se observe că toate acestea s-au adăugat
credinţei creştine prin decizia introducerii preoţiei în Biserică, preoţie care
este un element străin de crezul creştin dat nouă de Isus Cristos şi de
apostolii Săi.
Trebuie să mai scoatem în evidenţă un element
de cea mai mare importanţă: prin schimbarea aceasta, esenţa creştinismului se
reduce la iertarea de păcate, iar transformarea omului după chipul lui Dumnezeu
iese din discuţie.
Al doilea eveniment
La anul 313, d.Cr, Împăratul Constantin
acordă creştinismului statut de religie legală şi ceva mai târziu el însuşi se
declară creştin. Treptat, el acordă creştinismului un rol tot mai mare în
imperiu şi el devine tot mai implicat în organizarea creştinismului şi în
definirea de sine a creştinismului – lucruri pe care nu le putuse face atâta
timp cât fusese o religie ilegală şi uneori teribil de persecutată.
Trebuie să subliniem faptul că lui Constantin
nu-i plăcea Isus din Nazaret şi învăţătura lui despre nonviolenţă şi despre
iubirea duşmanilor, din motive evidente. Pe el îl interesa doar un Cristos
cosmic, atotputernic, care să-l ajute să fie victorios în războaie: semnul
crucii, pe care el l-a transformat în semnul distinctiv al creştinismului, era
pentru el semnul cu care învingea în războaie.
Când a apărut mișcarea ariană, care nega
totala divinitate a lui Cristos, Constantin a convocat Consiliul (Sinodul) de
la Niceea, o suburbie a Constantinopolului. Deși Împăratul Constantin nu
participa la lucrările Consiliului, influența lui nu putea să nu fie imensă.
Îți trebuie însă o anumită subtilitate ca să vezi cum participanții la Consiliu
au făcut acomodări la dorințele împăratului. Pe noi ne interesează şi vom
semnala numai una, cea referitoare la modul în care este descris Isus Cristos.
Citez şi comentez doar această frază:
„Născut din Fecioara Maria, răstignit sub
Pilat din Pont[…]” Dincolo de aceasta, Cristos este prezentat ca persoana
cosmică dorită de Constantin. Trebuie să se observe că între naștere şi
răstignire nu există nimic. Aici ar fi trebuit să se spună multe despre Isus ca
Învățător Divin şi măcar ceva despre învăţăturile Lui. Faptul că tot ce s-a
întâmplat cu Isus din Nazaret între naștere şi răstignire este total trecut sub
tăcere ne arată că autorii acestui Crez au fost sensibili la dorința
Împăratului de a prezenta numai aspectul cosmic al Întemeietorului credinței
lor.
Un autor recent care a studiat acest fenomen
l-a numit „marginalizarea învățăturii lui Isus din Nazaret” (Notă subsol:
Stuart Murray, Post-Christendom, Paternoster, 2004).
Sinodul de la Niceea a fost începutul unui
fenomen nou: Adunări periodice ale episcopilor (sinoade) din tot imperiul roman
pentru a discuta şi formula crezul şi practica creştină sub toate aspectele şi
în toate domeniile. Amestecul împăraţilor în deciziile sinoadelor a devenit tot
mai substanţial. Multe decizii ale sinoadelor au fost în întregime motivate
politic. Unele sinoade au fost de-a dreptul teatru de bătăi fizice. Nu toate
bisericile au recunoscut toate deciziile sinoadelor. Există sinoade care au
fost recunoscute de biserica romano-catolică, dar nu au fost recunoscute de
bisericile ortodoxe.
Faptul istoric este că creştinismul catolic
şi ortodox a fost definit de sinoadele care au avut loc între 325 şi cca 800 d.
Cr.
Unul dintre cei mai mari savanţi creştini din
epoca Reformei, Erasmus de Roterdam (1466 – 1536) a scris că întocmai cum a fi
platonist înseamnă a fi urmaş al învăţăturilor lui Platon, tot aşa a fi creştin
înseamnă a fi urmaş al învăţăturilor lui Cristos. Dar creştinismul nu urmează
învăţăturile Întemeietorului său, ci este o credinţă formulată de sinoadele din
secolele IV – VIII ( Notă de subsol Erasmus de Roterdam ).
Erasmus a făcut o pledoarie la întoarcerea la
învăţăturile lui Isus. Singurii care l-au ascultat au fost anabaptiştii.
Ceilalţi reformatori au respins categoric chemarea lui.
Martin Luther şi Ioan Calvin au luat anumite
învăţături din Apostolul Pavel, dar ţinându-se foarte mult de deciziile
sinoadelor antice.
Ignorarea învăţăturii lui Isus a însemnat că
aceşti reformatori au continuat să fie preocupaţi în special de iertarea păcatelor,
ca în catolicism şi ortodoxie.
Al treilea eveniment
Pe la anul 405 d. Cr., a venit la Roma din
Britania călugărul Pelagius. El a fost şocat de viaţa păcătoasă a creștinilor
şi a început să predice despre viaţa curată ca o condiţie pentru adevăratul
creştinism, insistând că „fără sfinţenie este cu neputinţă să fim plăcuţi lui
Dumnezeu” (Evrei 12:12).
Pelagius a produs mare tulburare în Roma,
fiindcă era biblic în tot ce spunea şi nimeni nu-i putea sta împotrivă. După
ani de tulburare, cel care s-a decis să-l aducă la tăcere a fost episcopul
Augustin din Hipo, Africa de Nord. Augustin era o minte extrem de strălucită şi
a înţeles că pentru a opri cerinţa pentru sfinţenie trebuia să facă undeva o
schimbare radicală în teologie. El a văzut unde trebuie făcută această
schimbare şi iată cu ce teorie nouă a venit el.
Până la Augustin, toţi teologii creştini
susțineau că Adam a fost ca un copil care abia învăţa să umble. Neascultarea
lui de Dumnezeu a fost o alunecare sau o împiedecare şi o cădere de copil. Dar
el s-a ridicat iarăși. Căderea lui nu a avut
consecinţe dincolo de faptul că a introdus moartea în omenire. La
punctul acesta a adus Augustin noua lui teorie, cu consecințe enorme în
creştinism: El a afirmat că Adam a fost de la început o fiinţă matură, de
natură aproape îngerească şi când el a păcătuit, el a căzut din poziţia aceea
extrem de înaltă şi nu numai atât, ci el
s-a corupt totalmente în natura lui şi el a transmis această corupţie
întregii omeniri care s-a născut din el.
În consecinţă, oamenii nu mai pot să se
schimbe, deoarece sunt păcătoşi de la natură. A le cere sfinţenie înseamnă a le
cere o imposibilitate.
El a întărit dogma că biserica este cea care
le acordă oamenilor iertarea de păcate prin sfintele taine şi lucrul acesta este
suficient ca oamenii să meargă în cer după moarte.
Subliniez faptul că aceasta era o teorie nouă
şi ea nu a fost acceptată de toată lumea. Pelagius a fost supus judecății a
două Sinoade şi în ambele a fost găsit nevinovat. Abia la al treilea Sinod, prin
uneltiri politice, Augustin a reușit să obțină o sentinţă de condamnare ca
eretic a lui Pelagius. Ca urmare a acestei decizii, cărţile lui au fost arse şi
noi ştim ce a scris el numai din citatele pe care ni le dă Augustin în cărţile
lui de atac împotriva acestui luptător pentru sfinţenie.
Teoria lui Augustin era pe gustul oamenilor
cărora le plăcea să audă că nu mai este nevoie de nici o strădanie pentru
sfinţenie, deoarece aşa ceva nu este posibil. Este mult mai comod să crezi că
biserica îţi rezolvă totul în relaţia ta cu Dumnezeu şi că tu nu mai trebuie
să-ţi baţi capul cu această problemă.
Dauna produsă în creştinism de această teorie
este incalculabilă!
Concluzie
Iată, aşadar, cele trei evenimente care au
schimbat radical natura creştinismului:
1.
Introducerea preoţiei şi a teoriei că prin preot şi prin sfintele taine
maica biserică îţi iartă păcatele;
2.
Marginalizarea învăţăturii lui Isus, practic ignorarea ei, aşa încât ea
a fost scoasă din viaţa creştinilor;
3.
Teoria lui Augustin că omul este prea corupt ca să se mai poată scăpa de
păcate; ele sunt inevitabile, dar preotul şi biserica rezolvă problema.
Acesta era cu totul un nou fel de
„creştinism”, total diferit de ceea ce a conceput Întemeietorul lui şi de ceea
ce a fost el în primele două secole ale istoriei sale.
Cu aceasta, creştinismul a intrat în ceea ce
s-a numit „evul întunecat”, care a durat o mie de ani!
Reforma religioasă
La scurtă vreme după anul 1500 d.Cr., Papa de
la Roma era în criză financiară şi nu putea să termine marea biserică de la
Vatican. El a luat o decizie perfect logică după credinţa de atunci: de vreme
ce biserica are autoritatea să ierte păcatele, şi de vreme ce toţi credincioşii
ar trebui să plătească pentru întreţinerea bisericii, a decis să lanseze un fel
de bancnote pentru iertarea păcatelor. Aceste bancnote pentru iertarea de
păcate s-au numit indulgenţe.
Papa a trimis agenți în toată creștinătatea
să vândă aceste indulgenţe. În orașul Wittemberg din Germania, trăia un călugăr
şi profesor de teologie cu numele de Martin Luther. Pe el l-a indignat ideea
vinderii iertării păcatelor pe bani şi a scris o listă de 95 de argumente
(teze) pentru a arăta că ideea aceasta este falsă şi, la 30 octombrie 1517 a
bătut în cuie pe ușa catedralei din oraș această listă.
Actul acesta este considerat actul de naștere
a Reformei religiei creştine.
Luther a spus că pentru iertarea de păcate nu
este nevoie de preoți ca mijlocitori între om şi Dumnezeu: oricine crede în
jertfa lui Cristos obține prin aceasta iertarea de păcate.
Să-l înțelegem bine pe Luther. El era călugăr
augustinian şi, deși el a ieșit din mânăstire
şi a desființat mânăstirile din zona Reformei, el a rămas un îndârjit
adept al lui Augustin, adică a crezut în totala depravare a naturii umane.
Pentru a arăta lucrul acesta, el a scris în 1525 cartea „Despre sclavia
voinței”.
Martin Luther a crezut că iertarea de păcate,
numită de el cu termenul teologic de „îndreptățire”, este doar un act
juridic: Noi suntem doar considerați
drepți, nu suntem făcuți drepți.
Un alt reformator a fost Ioan Calvin. El a
fost şi mai ancorat în Augustin şi a dezvoltat o teologie bazată pe acesta.
În secolul al XVIII-lea, John Wesley a pornit
o puternică mișcare pentru sfinţirea vieții. Pentru aceasta, el a respins
complet sistemul augustinian şi şi-a bazat teologia pe principiul libertății de
voință şi de alegere.
În acel secol şi de atunci încoace, şi în
luteranism şi în calvinism au apărut mișcări pentru sfinţenie, dar ele nu au
avut o teologie clară, datorită ancorării lor în augustinianism.
Oricum învăţătura lui Isus a fost lăsată în
uitare sau practic neglijată.
Singurii care s-au bazat pe această
învăţătură au fost anabaptiştii elvețieni şi nemți, dar aceștia au fost atât de
violent persecutați încât s-au refugiat în America, şi acolo şi-au făcut
comunități care s-au izolat de restul societății.
Abia pe la 1970 a început o reîntoarcere spre
învăţătura Domnului Isus. Istoricul acestei întoarceri şi impactul ei l-am
arătat în broșurile mele Puncte de cotitură în creştinism, O evanghelie
completă şi Manifestul Împărăției lui Dumnezeu, publicate la editura LuxMundi din
Arad, în 2011.
Convingerea mea este că este nevoie de o nouă
Reformă a creştinismului. Dar care sunt
elementele care trebuie reformate? Mulți care simt că starea actuală
bisericilor evanghelice nu este bună vorbesc de nevoia unei treziri spirituale.
Dar aceşti oameni sinceri şi doritori de mai bine nu pot să spună la ce să ne
trezim. Consider că „trezirea” trebuie să fie de fapt noua Reformă a religiei
creştine. Care sunt elementele acestei Reforme?
Pentru a putea defini Reforma necesară,
trebuie să definim mai întâi care este adevăratul creştinism.
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.