Constantin Sturzu 🔴 Vreţi normalitate? Amintiţi-vă de referendum!

A trecut un an de la referendumul din 6-7 octombrie care a adus aproape 4 milioane de români în cabinele de vot (dar cei 21,1% de votanţi au fost cu mult sub pragul de 30% necesar pentru validare). 

Constituţia a rămas la fel de ambiguă atunci când vine vorba despre familie, care se întemeiază „pe căsătoria liber consimţită între soţi” (art. 48). Drept e că, deocamdată, Codul civil defineşte ceea ce înseamnă „soţi”: „un bărbat şi o femeie” (art. 259). Încă nu s-a pus problema modificării acestei legi, astfel încât ea să permită căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Nici măcar parteneriatele civile sau „uniunile consensuale” nu sunt legalizate, deşi imediat după referendum au existat voci din Parlament care să ceară acest lucru. Dacă n-a putut câştiga la urne, Coaliţia pentru Familie – susţinută, între altele, şi de cultele religioase – pare că şi-a atins, totuşi, scopul. Căsătoria nu a fost nici redefinită, nici alterată prin legiferarea unor formule substitute.

Un an întreg este un timp generos de reflecţie. Nu mă miră că, practic, nici unul dintre înverşunaţii adepţi #boicot sau dintre (mai) cuminciorii #stauacasă nu s-a dezis de manipularea ordinară din jurul acestui referendum. Pe de altă parte, mă cam aşteptam ca nici în rândul susţinătorilor eşecul să nu producă mari efecte. A fost, cu adevărat, un şoc de moment, a produs consternare, multă agitaţie, apoi ceva lamentaţii şi, în final, s-a impus fatidicul: „las’ că merge şi aşa”. Până la următorul seism mai e.

Am citit sute de analize din perspectivă creştină. Am ascultat luări de poziţie şi comentarii edificatoare. S-au spus multe lucruri, majoritatea ţinând degetul pe rană, fără menajamente. Ca un laitmotiv explicit sau implicit, s-au tot reluat câteva întrebări: A fost bine că s-a iniţiat un astfel de referendum? De ce l-am pierdut? Ce puteam face pentru a-l câştiga? Ce avem de schimbat pe viitor? Oricât de geniale au fost răspunsurile la aceste legitime interogaţii, simt că s-a tot ratat esenţa a ceea ce s-a petrecut.

Referendumul acesta a fost darul lui Dumnezeu pentru o generaţie care a ieşit, la finele lui ’89, dintr-o robie egipteană – dar care a ajuns la despicata Mare Roşie abia în octombrie 2018. În fond, ce s-a întâmplat atât de grav la referendumul care a provocat atâtea insomnii? Nimic deosebit, în afară de faptul că toate cărţile s-au dat pe faţă. Apele au început să se despartă. Am văzut politicieni care au demonstrat că, mai presus de orice, este interesul personal sau ordinul venit pe linie de partid. Fie cu viclenie, fie pe faţă, mulţi dintre ei s-au opus ori au ignorat un demers binecuvântat de Biserica pe care, oficial, o gratulau. Sau din care se lăudau că fac parte. Ce s-a mai întâmplat? S-a radicalizat discursul celor ce, aparent, susţin democraţia, dar care nu vor, de fapt, decât să-şi impună, prin orice mijloace posibile – mai ales prin minciună -, viziunea lor progresistă, neomarxistă, secularizată – numiţi-o cum doriţi. Preoţii de parohie au avut ocazia de a vedea cine şi care le sunt credincioşii şi de câtă credibilitate se bucură în ochii lor. Arhipăstorii au înţeles cât de bruiat le este glasul, de câte bariere se poate lovi în lumea de azi. Fiecare a putut vedea în propria familie, în cercul de prieteni – mai ales al celor de pe Facebook! -, cam ce-i separă sau îi uneşte.

Constantin Sturzu 🔴 De ce vor să-şi aroge statutul de familist cei ce nu cred în valorile familiei? 🔴 Doresc să fie integraţi în societate, să intre „în rând cu lumea”? Păi, tocmai prin opţiunea pentru deviaţiile sexuale s-au autodelimitat de cei ce caută firescul într-o relaţie...

Familia azi. Despre un furt de identitate

Doresc să fie integraţi în societate, să intre „în rând cu lumea”? Păi, tocmai prin opţiunea pentru deviaţiile sexuale s-au autodelimitat de cei ce caută firescul într-o relaţie. E ca şi cum un anarhist convins ar vrea să devină poliţist sau judecător, păstrându-şi însă convingerea că nici o lege nu trebuie respectată. Ar fi caraghios, penibil, ciudat? Cu siguranţă, da. Cam aşa e şi cu promotorii căsătoriilor gay. Doar că ei nu au deloc simţul ridicolului. Dar ce se urmăreşte, de fapt, prin acest furt pe faţă de identitate? De ce vor să-şi aroge statutul de familist cei ce nu cred în valorile familiei?

Ne place sau nu, suntem în plin război mediatic pe tema familiei. Mai întâi, conceptul de iubire a fost demonetizat. Este invocat la orice derapaj, de orice natură. În numele iubirii este permis abolut orice. E argumentul ultim folosit mai ales de către promotorii promiscuităţii şi depravării sexuale. Acum este rândul familiei, aşa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu, să fie pusă la zid şi executată mediatic cu rafale ideologice, de inspiraţie neomarxistă. Execuţia nu a început ieri şi nu se va încheia mâine. Dar e limpede că plutonul de execuţie nu se lasă, până nu-şi duce la capăt misiunea. Rareori ia câte o mică pauză. Dar de ce îşi doresc „ei” să pângărească şi instituţia familiei, prin macularea ideii de căsătorie? Doresc să fie integraţi în societate, să intre „în rând cu lumea”? Păi, tocmai prin opţiunea pentru deviaţiile sexuale s-au autodelimitat de cei ce caută firescul într-o relaţie. E ca şi cum un anarhist convins ar vrea să devină poliţist sau judecător, păstrându-şi însă convingerea că nici o lege nu trebuie respectată. Ar fi caraghios, penibil, ciudat? Cu siguranţă, da. Cam aşa e şi cu promotorii căsătoriilor gay. Doar că ei nu au deloc simţul ridicolului. Dar ce se urmăreşte, de fapt, prin acest furt pe faţă de identitate? De ce vor să-şi aroge statutul de familist cei ce nu cred în valorile familiei?

Mai întâi, care accepţiune a cuvântului familie este, mai exact, atacată? E limpede că nu se ia în calcul sensul cel mai larg al cuvântului. Există familii de albine, familii de cuvinte, există şi familia filateliştilor. La serviciu sau la şcoală ne simţim uneori ca-ntr-o familie. Nu se atacă nici familia largă, a celor ce sunt în rudenie de sânge sau prin alianţă, nici cea monoparentală. Cu sensul de comunitate ce are ceva în comun, şi homosexualii se pot considera ca o mare (sau minoritară, cum vor ei) familie. Nu. Aici se atacă exact la rădăcina familiei, care nu e alta decât căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Să presupunem că atacul acesta le va reuşi cum, de altfel, s-a şi întâmplat în anumite state. Că au toate drepturile ce se cuvin unui cuplu heterosexual, inclusiv cel de a adopta copii. Ce obţin, de fapt? La ce le ajută să se autointituleze „soţi”? Care le e câştigul? Pentru a încerca un răspuns, avem nevoie de a lămuri puţin care este scopul căsătoriei. De ce se căsătoresc oamenii? Dacă-i veţi întreba pe cei ce au făcut sau pe cei ce urmează să facă pasul acesta, veţi obţine o varietate de răspunsuri. Cele mai multe se regăsesc în formule de genul: „pentru că m-am îndrăgostit”; „pentru că vreau să am pe cineva lângă mine”; „pentru a face şi creşte copii”; „pentru a ne oferi ajutor reciproc”; „pentru că vreau să fac dragoste cu...”; „pentru că nu suport singurătatea”; „pentru că aşa se face”... Cei care frecventează biserica mai adaugă, de obicei, şi un vag: „ca să ne mântuim împreună”. Corectă în formă, expresia arareori are şi un conţinut pe măsură, conştientizat şi asumat.

Cât şi ce anume din afirmaţiile de mai sus îşi asumă (şi) un cuplu homosexual? Să presupunem că pe toate, că nu e nici o diferenţă. Inclusiv sunt unii care se declară credincioşi, care frecventează „biserici” în care chiar sunt şi clerici cu tipul acesta de „orientare” sexuală declarată. Dacă doar mimează public aceleaşi preocupări sau dacă sunt oneşti, nu are nici o importanţă. E clar că, având un consistent sprijin politico-economic, vor putea să „fure” orice identitate vor. Dar nu trebuie să fii proroc pentru a înţelege că lucrurile nu se vor opri aici. De la impunerea homosexualităţii ca fiind o altfel de „normalitate” s-a ajuns, prin etape precise, la „teoria genului”. Totul e fluid pentru neomarxişti: genul e un „construct social”, statul-naţiune un „construct politic” etc. Drept urmare, LGBT s-a lungit precum un tren de marfă, ajungând la LGBTQIAPK. Şi nu se vede capătul încă.

Conceptul de familie va suferi acelaşi tip de „dizolvare”. El este asumat sau „furat” acum, doar pentru a-l compromite şi a-l pulveriza. Va fi trecut prin etapele poligamie şi poliamorie, până se va ajunge la poli„orice”, adică poli„nimic”. Apoi va fi îngropat. Cu preot? A, nu... Preotul nădăjduiesc să rămână afară, la marginea gropii.

Serios vorbind, e nevoie de o repliere conceptuală rapidă. Mă înduioşează cei care, candid, propun să nu schimbăm nimic, să lăsăm termenul de familie ca atare. Ori e familie, ori nu e. M-aş bucura să fie atât de simple lucrurile. Dar, odată ce tăvălugul s-a pornit deja în jurul nostru, chiar dacă noi nu suntem încă sub şenile, nici nu trebuie să aşteptăm un astfel de moment pentru a găsi o soluţie.  

[...] 

Cum denumim, aşadar, familia - aşa cum a fost ea rânduită dintru început de Însuşi Dumnezeu? Dacă-i spunem naturală, imediat vor spune că la fel de naturale sunt şi alte combinaţii decât bărbat şi femeie (sau mascul şi femelă, în zoologie). Dacă-i spunem tradiţională, un adjectiv care mie mi-e drag, pot fi luate în calcul şi epoci precum patriarhatul poligam. Creştină - ar fi mai aproape de realitate, dar problema e aceeaşi, ca şi în cazul denominaţiunilor. Mulţi îşi arogă creştinismul, chiar dacă în el nu se mai regăseşte gândul Domnului Hristos. Se pare că varianta familia binecuvântată este cel mai aproape de ideea iniţială de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie - care se unesc cu harul lui Dumnezeu. Aici se dezvăluie şi sensul cel mai adânc al căsniciei. Scopul ei este de a oferi celor doi „ambianţa” în care să înveţe dragostea şi comuniunea - cu Dumnezeu şi cu toţi semenii.

Constantin Sturzu 🔴 Ce poate fi mai bun pentru un copil decât să aibă un tată şi o mamă?

De curând revenit în Iaşi, am acceptat fără să stau pe gân­duri invitaţia de a participa la o dezbatere găz­duită de Ateneul din Tă­tă­raşi şi organizată de Asociaţia Familiilor Tinere şi alte câteva ONG-uri, pe tema „Comple­men­­taritatea rolurilor în familie“. Un subiect provocator şi de strictă actualitate. Nu spunem ceva nou când afirmăm că, şi din această perspectivă – a ro­lu­rilor distincte, dar complementare –, este ideal ca orice co­pil să fie crescut de ambii pă­rinţii biologici, tată şi mamă, în cadrul unei căsnicii funcţiona­le, armonioase. Nu întotdeauna stau lucrurile aşa în realitate, într-adevăr, dar asta nu schim­bă cu nimic formula ideală. De a­ceea există idealuri, să tindem mereu către ele. De exemplu, unele state au legiferat căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi au permis acestor cupluri să înfieze copii. Toată lu­mea vorbeşte despre „dreptul“ celor doi sau două de a a­vea copii, ignorând dreptul fi­resc al acestora din urmă de a a­vea şi mamă, şi tată. Nu cred că există astăzi vreun studiu de specialitate din psihologie sau din pedagogie care să susţină că ideal pentru un copil este să fie crescut de doi băr­baţi sau de două femei. Deşi, la cum evoluează lucrurile, te poţi aştepta la orice, inclusiv la măsluirea grosolană a unor fapte în numele corectitudinii politice. În orice caz, nu trebuie să fii specialist în creşterea co­pii­lor. Bunul simţ îţi spune că nimic nu poate suplini în viaţa u­nui copil prezenţa simultană a mamei şi a tatălui. Iar cel ce nu acţionează în virtutea acestui deziderat nu susţine, de fapt, „interesul superior al copi­lului“, copil pe care îl reduce la nivelul unui obiect bun de îm­pli­nit dorinţele celor ce vor să se joace „de-a mama şi de-a tata“.

În orice domeniu, în orice profesie, există anumite exigenţe, anumite standarde pe care ne străduim să le atingem. Nu înţeleg de ce am renunţa la a mai lupta pentru cele ideale taman în zona cea mai delicată şi mai strategică pentru evolu­ţia unei societăţi – naşterea şi creşterea viitoarelor generaţii. Nici un părinte sănătos la minte nu renunţă la a lupta pentru a oferi copilului său ceea ce consideră că este mai bun. Corect? Atunci, de ce în pri­vinţa altor copii, care deja suferă şocul abandonului prin orfelinate, am fi de acord să li se ofere un surogat de familie, în loc de a căuta pentru ei ma­mă şi tată în sensul adevărat al cuvântului?

Propaganda LGBT invocă disfuncţionalităţile care pot surveni în familiile tradiţio­na­le, pentru a susţine că e mai bi­ne să fie înfiaţi copiii de cupluri gay. Dar copiii nu au de ales între „iadul“ hetero şi „raiul“ homo. Nu putem generaliza, spunând că în toate familiile sunt părinţi violenţi, beţivi sau cu alte probleme de acest gen. După cum nu există absolut nici o garanţie că un copil nu va suferi abuzuri de vreun fel în „familiile“ gay. Există deja mărturii cutremurătoare ale unor copii crescuţi de cupluri de homosexuali, precum cea din „Out From Under: The Im­pact of Homosexual Paren­ting“, carte scrisă de canadian­ca Dawn Stefanowicz. Pe de al­tă parte, dacă există situaţii în care copiii se lovesc, uneori chiar grav, practicând anumite sporturi, asta înseamnă că nu ne mai lăsăm copilul să facă mişcare? Sau dacă în şcoli au fost cazuri în care unii copii s-au îmbolnăvit ori au fost a­gre­saţi de colegi, deducem de aici că nu e bine să ne mai dăm co­piii la şcoală?

Continuarea pe www.ziarullumina.ro