Pentru că nu mi-a plăcut culoarea roșie mi-am pierdut funcția de șef de lot la trustul de construcții. Odată cu ea, cam jumătate din salar. Noroc cu niște oameni de treabă din conducere care s-au gândit că un „retrograd” așa retrogradat printre oameni nu făcea bine culorii timpului. Așa că m-au luat la „centrală” și am fost pus să lucrez în același birou cu secretarul de culoarea roșie pe intreprindere. Poate, se gândeau ei, că se va lipi și de mine ceva din vopseaua lor. Ca să fie și mai siguri, biroul meu era față în față cu a lui roșu împărat. Așa lipit. Să nu-și poată lua ochii de pe mine.
Domn’ Petrică, mi-a zi într-o zi roșu împărat, ai putea să-mi faci și mie rost de o Biblie? La ultimele indicații prețioase au fost sfătuiți să citească Biblia ca să poată contrazice daltoniștii politici ca mine. Cum să nu-i fac rost? După câteva zile l-am întrebat dacă a citit ceva din ea. Răspunsul a început cu o înjurătură de mama cuiva (întotdeauna m-am întrebat cine era biata femeie, dar n-am aflat), pe care n-o reporduc aici ca să nu roșească ecranul computerului sau foaia de hârtie pe care am să imprim aceste amintiri. N-a citit că „scrie așa de mărunt și e o carte mare, bă!” Ca să mă îmbune mi-a zis că o are în biblioteca lui personală din camera de zi și când îi vin musafiri toți pică pe spate când văd că are Biblie.
A vrut odată să mă educe puțin în tainele culorii la modă, așa că mi-a spus-o pe șleau că în aceste zile de progres științific și de emancipare socială, eu eram un anacronic. Când am remarct că după părerea mea, anacronici erau cei care se apucă să critice ceea ce nu cunosc și în aceste zile de progres științific și emancipare ar trebui mai întâi să citim cărțile pe care vrem să le criticăm. A luat imediat culoarea zilei și a zis din nou ceva de mama aceea anonimă în timp ce a trântit ușa biroului.
N-am rămas mult la OPM – Organizare Producției și a Muncii (într-o traducere originală a inginerilor care lucram acolo – Odihnă Până la Moarte). Pentru că se construise Biserica Betel pe care a proiectat-o și am asistat la construcția ei, directorul nostru, care avea simpatie pentru oameni de culoarea mea, m-a chemat la el la birou și mi-a spus că a venit vremea să fiu avansat și trecut în rândurile clasei conducătoare. Cum clasa muncitoare era la putere m-a făcut „muncitor cu înaltă calificare”. Cu un asemenea titlu în cartea de muncă s-au întâmplat două lucruri destul de bune. În primul rând nu aveau ce să-mi dea de lucru la înalta mea calificare, așa că zăceam prin birourile firmei. Apoi, salarul meu de inginer la bază aproape să s-a dublat datorită rangului la care fusesem promovat.
Am rămas alb între roșii, cu toate riscurile inerente încă de pe vremea lui Lenin. Amestecate culorile acestea dădeau un roz bombon, pe care-l încercau câțiva ale căror nume nu le dau aici. Ca să scap definitiv (așa credeam eu) de roșu am emigrat în America, unde m-am lovit imediat de un fel de simpatie pentru coloarea de care fugisem. O găseam la ghișeurile birourilor de stat, unde eram întrebat cum a fost sub flamura roșie. Când începeam să le povestesc câte ceva se posomorau la față și nu era de mirare că aveam de-a face cu o generație care promovase lozinca: Better red than dead! (Mai bine roșu decât mort).
Zilele acestea, mai ales de după ziua alegerilor, m-am convins definitiv că sufăr de daltonism politic. Am rămas tot alb cu variate preferințe de culori, din nou în constrast cu culorile la modă. Azi viețile negre contează, pe când eu fac din nou parte dintre retragrazi, înapoiați și obscurantiști. Cei care adoră întreg spectrul al curcubeului văd negru înaintea ochilor când aud de mine și culoarea mea. Citind viziunea noii orânduiri care își arată colții, sunt din nou convins că iarăși sunt de culoare diferită de ceea ce ni se pregătește. Singura mea mângâiere este că nu a mai rămas mult timp de suferit. Aripi albe de îngeri au și început să-mi adie prin visele nopții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.