Un cunoscut publicist, ale cărui păreri le urmăresc cu interes și pe care îl stimez, declară într-un inteviu că este „pro-life”, dar că nu poate fi de acord cu interzicerea legală a avortului „deoarece asta ne întoarce la politicile sinistre ale comunismului”.
Sunt parțial de acord cu acest publicist când spune că nu este de acord cu restricționarea avortului „din motive demografice”. Într-adevăr, regimuri precum național-comunismul ceaușist au restricționat avortul în principal din motive demografice – în perspectiva de a avea o forță de muncă suficientă pentru dezvoltarea economică peste o generație sau două. Discuția nu este și nu trebuie să fie una demografică; discuția este în primul rând una morală. Înainte de a atinge fondul moral al problemei, se impun niște precizări și nuanțe de natură istorică.
1. Legislația restrictivă cu privire la avort, în anii 70 și 80, în România, nu era fundamental diferită de legile restrictive din acei ani, cu privire la avort, din unele state occidentale. Legi restrictive existau în anii 1970 și în Franța, în Germania Federală sau în alte state din Occident.
2. Primul regim care a legalizat avortul „la cerere” în România a fost regimul Gheorghiu-Dej, în 1957, în timpul epocii staliniste, într-o perioadă în care în Occident avorturile încă erau interzise. Așadar, dacă vorbim despre legislația restrictivă cu privire la avort din timpul regimului Ceaușescu, nu putem să nu vorbim și de legislația foarte liberală din timpul epocii Dej și a regimului stalinist (care a precedat regimul Ceaușescu). Prima astfel de legislație liberală a adus-o în România... stalinismul.
3. Primul regim din lume care a legalizat avortul „la cerere” fără nici o restricție a fost regimul bolșevic, în Rusia anului 1920. Cea mai liberală și „progresistă” legislație cu privire la avort au introdus-o în istoria lumii bolșevicii. Occidentul, „lumea liberă”, s-a remarcat prin faptul că a insistat să rămână fidelă moralei clasice, care desemna avortul drept crimă, până în anii ’70.
Pe criterii istorice, dacă suntem parțial îndreptățiți să echivalăm restricționarea avortului în România cu ceaușismul, am fi mult mai îndreptățiți să echivalăm liberalizarea avortului cu stalinismul și bolșevismul.
Și acum fundamentul moral al problemei. Fundamentul este acesta: dacă lași o viață umană să se dezvolte, din momentul concepției, ea se va dezvolta firesc, trecând prin toate etapele, de la făt, la copil, la adolescent, la adult – DACĂ NU INTERVII ASUPRA EI. Așadar, dacă nu va fi curmată de intervenția chiuretei, o viață umană se va dezvolta în mod firesc, de la concepție, vorbind, în orice moment, despre o ființă umană. De unde rezultă că intervenția externă a chiuretei curmă o viață umană și ucide o ființă umană.
Trebuie să mai arătăm că avortul reprezintă o formă oribilă de discriminare. În primul rând, reprezintă discriminarea pe bază de vârstă a celor mai slabi și mai tineri membri ai speciei umane – copiii nenăscuți. Cărora li se încalcă în multe cazuri fără nici o restricție sau protecție cel mai important dintre drepturile omului, care este dreptul fundamental la viață. În România, au fost ani în care au fost uciși 70-80% dintre copiii unei generații (în anii 1990). Peste 20 de milioane de copii au căzut victime avortului, din 1957 (anul „liberalizării” staliniste) până în prezent. Așadar, încă o dată populația României. Suntem în continuare țara cu cea mai ridicată rată de avort din Europa, conform Organizației Mondiale a Sănătății.
În al doilea rând, este o discriminare pe bază de gen. Avortul este îndreptat, în multe țări ale lumii, împotriva fetițelor. Așa se întâmplă în state precum India, China şi Pakistan, dar şi în ţări din Africa şi chiar din Europa de Est; doar în India, 45 de milioane de fetiţe au fost avortate, se pare, în mod selectiv în ultimii ani după ce li s-a detectat sexul la ecografie. După alte surse, 100 de milioane de fetiţe au fost victime ale avortului selectiv în Asia.
Ce ne garantează că într-un viitor deloc îndepărtat alte și alte categorii dintre cei mai slabi și mai vulnerabili dintre noi – cum ar fi bătrânii sau persoanele cu handicap – nu vor deveni victime ale aceleiași discriminări, și ale aceleiași culturi a morții? În fapt, acest lucru se întâmplă deja; sunt țări în care se vorbește tot mai serios despre eutanasierea bătrânilor, (obligatorie?) după 70 sau 75 de ani.
Acestea sunt argumentele. Orice om cu mintea întreagă le poate judeca singur, și poate să tragă gândind cu propriul cap (și simțind cu propriul suflet) concluziile cu privire la protejarea copiilor nenăscuți. Nu poți să fii „pro-life” și în același timp să fii „pro-moarte”. Este oare firesc să acordăm toate drepturile femeii însărcinate, şi nici un drept copilului? E o întrebare pe care nu mi-o pun doar eu. Ci pe care și-o punea frecvent unul dintre cei mai mari gânditori contemporani, Sir Roger Scruton.
Suferința femeilor care au făcut avort este un subiect care poate să fie abordat pe larg într-o discuție separată. Cert este că trauma post-avort este o realitate, iar avortul afectează în mod negativ sănătatea (inclusiv pe cea mentală) a femeilor. Această traumă este surprinsă în mod plastic de statuia lui Martin Hudáček, care însoțește această postare.
O precizare se mai impune în privința abordării regimului Ceaușescu, și aici este un alt punct în care îi dau parțial dreptate acelui cunoscut publicist. Viața nu poate să fie susținută doar prin politici restrictive; o cultură pro-life nu înseamnă doar apărarea dreptului la viață, ci înseamnă și susținerea vieții, a femeii însărcinate și a familiei. Regimul Ceaușescu este condamnabil nu doar prin abordarea stahanovistă a temei, ci și prin faptul că nu a construit o cultură a vieții, ci tot o cultură a morții; de aici și multe dintre poveștile de groază legate de avort, din anii 1980. Însă prin asta condamnăm abordarea regimului Ceaușescu, și nu chestiunea apărării dreptului la viață. Care, după cum arătam, este o chestiune morală foarte complexă și sensibilă, care nu poate fi redusă la „ceaușism”. Aș propune să scoatem ideea din registrul reducerii la „ceaușism” și să o abordăm frontal, din perspectiva dreptului la viață și a consecințelor avortului asupra copilului și mamei.
În imagine, sculptura „Copilul care nu s-a mai născut niciodată” realizată de sculptorul slovac Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Amplasată din 2011 în orașul Bardejovska Nova Ves.
P.S.: Rapperul Kanye West tocmai a declarat că avortul a ucis mai mulți oameni de culoare în 2020 decât toate victimele Covid-19 din Statele Unite.
www.facebook.com/catalinsturzapersonalpage
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.