Depus cu surle și trâmbițe de unii parlamentari toamna trecută imediat după referendum și aflat în preajma votului în Senat, proiectul de lege privind parteneriatul civil pretinde în expunerea de motive că își propune să ofere protecție legală cuplurilor necăsătorite – adică celor care trăiesc în concubinaj.
Dacă “protejarea” legală a cuplurilor care conviețuiesc „fără acte” ar fi cu adevărat scopul acestei legi, atunci proiectul ratează ce își propune, pentru că soluția oferită – reglementarea unui parteneriat civil cu un regim juridic asemănător căsătoriei, care trebuie încheiat la notar și înregistrat la primărie – este una falsă: cuplurile care nu vor să își oficializeze relația prin încheierea unei căsătorii, nu o vor face nici prin încheierea unei “căsătorii B”, sub eticheta de „parteneriat”. Prin urmare, cu sau fără legiferarea parteneriatului, aceste cupluri tot „neprotejate” vor rămâne și pe viitor – mai bine zis, nereglementate, căci de protecția oferită de lege oricărui cetățean prin dreptul comun se bucură oricum și cuplurile necăsătorite.
Cei care evită să se supună regimului juridic al căsătoriei vor evita și noul tip de căsătorie, chiar dacă i se spune altfel, „parteneriat” sau altcumva. Nu denumirea căsătoriei îi deranja – ci drumul după ștampile sau existența unui regim juridic, a unor consecințe legale de care nu aveau chef. Iar absența unei legi speciale sau a unei instituții sau contract specifice nu înseamnă lipsa unei protecții legale a persoanelor ce trăiesc în relații „fără acte”.
Dacă, însă, scopul real este acela de a oferi cuplurilor de același sex o instituție juridică alternativă căsătoriei („protejarea” concubinilor fiind un simplu alibi, un simplu pretext), atunci poate n-ar fi rău ca proiectul să se limiteze numai la aceste cupluri, dar să nu copieze în conținutul său regimul căsătoriei – căci căsătoria între persoanele de același sex este interzisă în România iar electoratul român a respins-o covârșitor (peste 90%) – ci să se rezume la enunțarea expresă acelor drepturi minimale necesare (oricum, deja recunoscute în dreptul comun oricui, indiferent de sex sau preferințe ori practici erotice).
Un parteneriat civil pentru persoanele de același sex cu un regim juridic asemănător căsătoriei ar însemna de fapt legiferarea căsătoriei gay sub altă denumire – adică ceea ce politicienii pretind că nu vor să facă, dar maschează prin joc de cuvinte.
Soluția de bun simț nu este parteneriatul civil, ci cu totul alta: o lege care să recunoască explicit tuturor persoanelor care trăiesc în uniuni consensuale (concubinaj), indiferent de sex și practici sexuale, accesul la unele drepturi și instituții juridice fără a fi necesară oficializarea relației în contracte, “parteneriate”, „uniuni civile” și alte Mării, cu aceeași pălărie. Ci prevederi general aplicabile, pentru rezolvarea minimală a principalelor situații problematice concrete ivite în viața de familie de zi cu zi a celor necăsătoriți. Nu că nu le-ar avea și acum, în Codul civil (pot lăsa moștenire prin testament, pot dobândi bunuri în comun, își pot vizita aparținătorul la spital) dar măcar să nu mai fie folosită această temă ca alibi pentru atacarea căsătoriei.
Nu de alta, dar singura mare „realizare” a unui astfel de parteneriat extins ar fi numai aceea de a lovi de două ori în instituția căsătoriei: prima dată simbolic, în prestigiu și percepția publică, pentru că o clonează, iar a doua oară practic – pentru că cei care vor încheia parteneriate nu vor fi decât tot unii dintre cei care altfel s-ar fi căsătorit, dar care în noile condiții ar recurge la noul contract fie din curiozitate, fie pentru a putea da bir cu fugiții imediat, acolo unde căsătoria presupunea să pui suflet.
Așa că nu am obține, cu vremea, decât mai puține familii adevărate și mai multe relații instabile.
Până atunci, însă, vom zice și noi: iubirea nu se votează, dar familia se protejează!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.