Fragment din cartea "Înfrângerea lui Goliat: Familia Bodnariu și creștinii României îngenunchează Norvegia seculară" - de Peter Costea

Peter Costea, candidat independent la alegerile europarlamentare din mai, își va lansa prima sa carte, „Înfrângerea lui Goliat: Familia Bodnariu și Creștinii României Îngenunchează Norvegia Seculară”. Volumul este dedicat celebrului caz al familiei Bodnariu, în care Peter Costea s-a implicat în calitatea sa de avocat. Cartea va fi disponibilă începând cu 18 martie. În scurt timp vom anunța evenimentele de lansare unde veți avea ocazia să obțineți un exemplar cu autograf. Prețul cărții va fi de 25 de lei.

Introducere (fragment)

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi… tot ce începe duce la bun sfârșit.

Cartea Psalmilor

În doar câteva zile după mijlocul lui noiembrie 2015, sute de mii de români și apoi milioane au aflat, cu nedumerire și groază, că în Norvegia există o organizație administrativă de stat, o agenție oficială a guvernului norvegian care poate lua copiii de la părinți fără mandat judecătoresc, fără consimțământul părinților, fără dezbateri prealabile prezidate de un judecător într-o sală de judecată, în absența declarațiilor sub jurământ ori audierea de martori, și fără ca discuții relevante să aibă loc între agenții Barnevernetului și părinții copiilor. Și mai îngrozitor pentru români a fost să afle că Barnevernetul avea autoritatea să ia copiii de la părinți pe motive triviale, inclusiv pedepsirea corporală lejeră a copiilor, incapacitatea aparentă, chiar dacă nu dovedită, a copiilor, din diferite motive, de a se integra în societate, ori chiar nou-născuții care nu se dezvoltau în familie în conformitate cu standardele medicilor norvegieni. Odată luați de la părinți, era aproape imposibil pentru părinți să-și ia copiii înapoi de la stat. Mai șocant chiar, Barnevernetul avea și autoritatea să decadă părinții din drepturile părintești în absența oricărei acțiuni judecătorești și să dea copiii spre adopție altor adulți ori părinți sociali.

Ceea ce au realizat românii în cele șase luni și jumătate a fost unic la nivel global. Dacă unele țări, cum ar fi India, au reușit să forțeze Norvegia, prin amenințări și constrângeri economice, să dea copiii înapoi unor cetățeni indieni care locuiau în Norvegia, majoritatea covârșitoare a părinților nu erau atât de norocoși. Unul dintre motivele principale pentru această lipsă de succes era prezumția universal acceptată că Norvegia e o țară mai în întregime perfectă din toate punctele de vedere, prezumție sprijinită de date obiective. Conform studiilor și rapoartelor internaționale, în special cele întocmite de Organizația Națiunilor Unite, spre deosebire de România, Norvegia se află de decenii în topul țărilor lumii în multe domenii, cum ar fi nivelul de dezvoltare economică, îngrijirea medicală, venitul pe cap de locuitor, producția economică, nivelul de educație al populației, libertatea presei, longevitatea și categorii similare de evaluare a nivelului de trai și de dezvoltare.

În aceleași studii, România se află de obicei pe locurile 50-60, nu tocmai rău pentru o țară care, spre deosebire de Norvegia, vreme de aproape jumătate de mileniu fusese sub stăpânire musulmană și în doar ultima sută de ani a fost devastată de două războaie mondiale, a pierdut sute de mii de bărbați tineri în războaiele pentru întregirea neamului  și supraviețuirea civilizației Europei, iar în final a fost distrusă de 45 de ani de comunism și ocupație sovietică. Norvegia nu a avut parte de niciunul dintre aceste cataclisme, fiind păzită de vicisitudinile istoriei de poziția ei geografică și distanța de factorii istorici care au influențat istoria spre rău.

Ce a generat acest succes fără precedent al României și cum se explică el?

Acestei întrebări caut să îi dau răspuns în această carte. Pe scurt, retrospectiv, în opinia mea succesul s-a datorat în mare măsură unor factori de evaluare a nivelului de civilizație și bunăstare a unei țări la care Norvegia era codașă. Conform altor studii internaționale mai puțin cunoscute, dacă Norvegia se afla în topul țărilor lumii privind dezvoltarea economică și bunăstarea materială a locuitorilor ei, România se afla în topul țărilor lumii în alte domenii, la fel de importante, dar care măsurau valorile morale și creștine. Spre deosebire de Norvegia, românii erau mult atașați de familie și căsătorie, cele două instituții care le-au asigurat supraviețuirea multimilenară. Comparația biblică cu David și Goliat e, din această perspectivă, potrivită. Dacă Norvegia anilor 2015 și 2016 se asemăna cu un Goliat încrezător și înarmat cu valori seculare și anti-creștine, România și participanții la campania pentru întregirea familiei Bodnariu erau înarmați cu valori creștine. Acest lucru, în final, le-a dat succes creștinilor români.

În toiul campaniei Bodnariu, pe 7 aprilie 2016,  sociologul  olandez Japp Dronkers a publicat un studiu prin Institutul de Studii a Familiei din Statele Unite, intitulat Cohabitation, Marriage, and Union Stability in Europe (Concubinaj, Căsătorie și Stabilitatea Uniunii în Europa). Studiul căuta să demonstreze importanța și atașamentul față de familie și căsătorie în 12 țări din Europa și Statele Unite, printre ele și România și Norvegia. Studiul a analizat stabilitatea relațiilor de familie și căsătorie la populația acestor țări, cu vârsta cuprinsă între 21 și 79 de ani. Conform studiului lui Dronkers, 86,3% din populația României aflată în această grupă de vârstă era căsătorită, în comparație cu 41% în Norvegia. La fel, în Norvegia 28,5% din această categorie de vârstă coabita, în comparație cu doar 8,6% în România. O concluzie care poate fi trasă de aici este că Norvegia seculară punea mai puțin accent pe căsătorie și familie, simțămintele norvegienilor față de acestea și copii fiind mult mai atenuate decât ale românilor.

În plus, privind credința și religiozitatea, România era cu mult înaintea Norvegiei. Conform unor studii globale relativ recente, procentul cetățenilor României care afirmau credința în Dumnezeu era de 94% în 2017, pe când al Norvegiei de doar 36%. În martie 2016, publicația britanică The Independent a publicat un studiu norvegian care a cuprins 4.000 de respondenți. Studiul a fost făcut în 2015 pentru a afla câți norvegieni se declară atei. Conform studiului, 39% dintre norvegieni negau existența lui Dumnezeu, 37% credeau în Dumnezeu, iar restul afirmau că nu știu dacă Dumnezeu există sau nu. Într-un sens se putea spune că Norvegia anului 2015 era majoritar atee. De fapt, în publicațiile americane, precum Salon, Norvegia era identificată ca fiind pe locul șase în lume unde viața ateilor era cea mai bună, în urma Cehiei, Suediei, Danemarcei, Austriei și Franței. La începutul Mileniului, doar aproximativ un sfert dintre norvegieni vedeau religia ca un aspect important al vieții lor cotidiene. În 2012, când Parlamentul Norvegiei a votat, în unanimitate, să abroge Bisericii Luterane titlul de biserică națională, 72%  din populația  Norvegiei, sau  aproximativ 3,6 milioane de norvegieni, se considerau „fără credință”, adică „non-believers”.

În contrast, procentul cetățenilor României care se considerau religioși era de 89% în 2017, pe când al Norvegiei de doar 30%. În 2012, doar 1% din populația României se identifica ca fiind atee. La fel, copiii României se declarau a fi cei mai fericiți din lume și mulțumiți cu viața lor, pe când copiii Norvegiei erau cu mult în urmă. Anual, organizația nonguvernamentală The Children’s Society din Londra publica The Good Childhood Report. Conform raportului din 2015, copiii românilor erau în topul categoriilor de evaluare privind fericirea, pe când cei ai Norvegiei spre coadă. Nici în indexul mondial al fericirii Norvegia nu era în top. Conform indexului pe 2015, cei mai fericiți oameni din lume se declarau cetățenii din Paraguay, pe când norvegienii erau pe locul 22. Nici la generozitate nu stăteau norvegienii prea bine, considerând bogățiile imense ale țării raportate la numărul relativ mic al populației. Conform indexului global al generozității din 2015, Norvegia era pe locul 16 în lume, cu mult în urma Statelor Unite, care era pe primul loc și unde generozitatea cetățenilor era și încă e corelată în mod direct cu religiozitatea lor.

Cartea aceasta nu se pretinde nici pe de parte a fi o prezentare exhaustivă a mișcării globale pentru reîntregirea familiei Bodnariu. Ar fi practic imposibil ca o astfel de carte să fie scrisă. În doar câteva săptămâni, după mijlocul lui noiembrie  2015, mișcarea  Bodnariu a explodat  pe  scena internațională, atrăgând ca un magnet mii și apoi sute de mii de persoane de bună credință și cu o moralitate și o motivație exclusiv umanitare, care nu puteau fi puse la îndoială. Acești oameni s-au implicat, într-un fel sau altul, în efortul comun de reunificare a familiei Bodnariu. Fiecare persoană din aceste zeci ori sute de mii ar putea scrie o carte, o monografie, ori un scurt eseu privind propria implicare și eforturile făcute. Perspectiva mea însă e diferită și într-o oarecare măsură unică. Am fost privilegiat să fac parte de la început din echipa de organizare și coordonare a mișcării globale care a rezultat în reîntregirea familiei Bodnariu, împreună cu alți indivizi de o calitate morală și integritate impecabile.

Cu toate acestea, eforturile mele nu au fost cele mai inedite, importante ori decisive. Poziția pe care am avut-o însă mi-a dat oportunitatea unică de a avea o perspectivă de ansamblu asupra derulării campaniei. Motivația mea în a scrie această carte este deci dorința de a asigura că ceea ce românii au realizat într-o perioadă relativ scurtă de timp e așternut pe hârtie, atât timp cât memoria îmi este încă proaspătă. În plus, doresc să insuflu în cetățenii României noțiunea că ei pot schimba lucrurile spre bine atunci când par imposibile, într-un mod civilizat, organizat și mai ales plin de perseverență. Este un exemplu concret al marilor realizări care se pot face când cetățenii de bună credință ai României își exercită drepturile civile și constituționale pentru un scop comun și de o valoare morală care nu poate fi pusă la îndoială.

(…)

Sursele pe care le-am folosit pentru a scrie această carte au fost cele pe care le-am acumulat de-a lungul desfășurării cazului, în principal comunicațiile electronice, documentele oficiale emise de Barnevernet, legislația Norvegiei privind familia și protejarea copiilor, dosarele alcătuite de mine pe parcursul cazului, materiale primite din partea publicului, materiale și informații primite la redacția Alianței Familiilor din România și implicarea personală.

În scrierea acestei cărți am folosit o metodologie mai puțin ortodoxă. Am preferat să redau evenimentele cunoscute mie în mod direct, lăsând la aprecierea cititorilor să își facă impresiile lor personale. Socotesc că e de mai mult interes pentru cititori, mai ales pentru zecile de mii de români din întreaga lume care au demonstrat și sprijinit eforturile de reîntregire a familiei Bodnariu, să afle ce s-a întâmplat dincolo de informațiile oficiale date publicului de echipa de coordonare. Am adoptat un stil pe care l-am întâlnit prima dată la începutul anilor ‘80, când l-am citit pe eminentul istoric francez Fernand Braudel, în special La Méditerranée et le Monde Méditerranéen à l’Epoque de Philippe II (Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea). Braudel e creditat cu scrierea istoriei din punct de vedere al evenimentelor, un stil numit histoire événementielle, o descriere a evenimentelor, a politicii și a persoanelor care au făcut istoria epocii pe care el o descrie. Asta înseamnă, pentru mine, descrierea unora dintre evenimentele legate de cazul Bodnariu așa cum le-am trăit. Cu alte cuvinte, mai puțină analiză și mai multe detalii.

Adaug că această carte nu e destinată să denigreze Norvegia și cu atât mai puțin norvegienii. Nu e o carte „împotriva” Norvegiei, ci o carte care promovează o cauză nobilă: cauza familiei naturale constituită din părinți și copiii lor biologici. Nu sunt un adept al familiei sociale și nici al confiscării copiilor de către stat. Statul nu are nicio treabă să răpească copiii de la părinți și să pretindă să le poată fi tată și mamă. Rolul lui e limitat la asigurarea bunăstării copilului, fără însă a dezmembra familia naturală, decât în cazuri extreme. În majoritatea țărilor lumii, unii copii sunt luați de la părinți, dar pe motive extreme și bine fondate. De exemplu, în unele state ale Statelor Unite, legea impune separarea temporară a copiilor de mamele însărcinate care sunt dependente de alcool ori droguri, pentru a-i proteja pe copii și copilul nenăscut. Separarea însă e temporară, mamele însărcinate sunt instituționalizate pentru a fi detoxificate, iar copiii sunt dați pentru întreținere rudelor.

Dincolo de cazurile extreme, personal pledez pentru și favorizez integritatea familiei naturale și agreez cu separarea temporară a copiilor de părinți doar din motive extreme, de exemplu violența ori maltratări fizice sau psihice. Și asta doar prin intervenția autorităților judecătorești, cu mandat judecătoresc și în urma stabilirii prin dovezi viabile a vinovăției părinților. La fel, nu cred în suspendarea drepturilor parentale decât în circumstanțe extreme, în special refuzul ori neputința părinților de a-și corecta comportamentul care le dăunează copiilor lor. Așa cum voi încerca să dovedesc în paginile acestei cărți, separarea copiilor de părinții lor biologici și constrângerea lor să locuiască în familii sociale e mai dureroasă și dăunătoare decât alte vicisitudini care ocazional subminează viața de familie.

Din nefericire, familia socială s-a extins în mod drastic în lumea occidentală în tandem cu  extinderea  revoluției  sexuale  și  instituționalizarea ei în lumea occidentală. Nădăjduiesc ca prin paginile acestei cărți să generez scepticism la cei din România care sunt tentați de noțiunea și ideea de a institui și în România familia socială. Realitatea este că avalanșa împotriva relațiilor biologice de familie se intensifică. Numărul intelectualilor, al profesorilor de drept, al sociologilor, al judecătorilor, al politicienilor, al legiuitorilor care cer eliminarea relațiilor biologice ca fundament al familiei e în creștere vertiginoasă. Acest lucru se reflectă în numărul crescând de comentarii, legi ori cărți care   se publică în sprijinul înlocuirii familiei biologice ori nucleare cu cea socială. Un exemplu notabil e What Is Parenthood? Contemporary Debates about the Family (Ce înseamnă să fii părinte? Dezbateri contemporane privind familia), publicată de New York University Press în 2013. O simplă privire asupra subiectelor tratate în ea și a titlurilor capitolelor preocupă și practic îți face rău, de exemplu „a diversity approach to parenthood in family life and family law”; „Uncoupling marriage and parenting” („disocierea căsătoriei de creșterea copiilor”); „The other side of the demographic revolution: social policy and responsible parenthood”.

O temă centrală a acelei cărți era definiția creșterii copiilor pe care o propune:

„It defines parenthood more by reference to the quality of the relationship – or, to use a psychological concept, attachment – between adult and child than    to whether a marital relationship exists between two opposite-sex adults or a biological tie between adult and child. It recognizes that adult-adult intimate relationships often produce and may be linked to parent-child bonds, as in marriage. However, it also recognizes that adult-adult intimate bonds are not always the anchor of parent-child bonds; some parent-child bonds form and flourish outside of marriage or other adult intimate relationship.” (Pagina 3) (Cartea „definește creșterea copiilor mai mult prin referința la calitatea relației – ori, pentru a folosi un concept din psihologie – atașament – între persoana adultă și copil, decât prin referința la existența unei relații de căsătorie între adulți de sex opus ori legături biologice între persoana adultă și copil. Recunoaște că relațiile intime între adulți deseori produc și pot fi legate de atașament între persoana adultă și copil, de exemplu în căsătorie. Însă, de asemenea, recunoaște că relațiile între adulți nu sunt totdeauna ancora atașamentului între persoana adultă și copil; unele relații între ei se formează și se dezvoltă și în afara căsătoriei ori a relațiilor de intimitate între adulți”.)

Fie că românii și-au dat ori nu seama, campania lor pentru familia Bodnaru a fost, printre altele, și exprimarea unui dezacord cu familia socială.

Adaug, în final, că am căutat să fiu cât se poate de obiectiv în prezentarea evenimentelor și a implicării mele. Sper ca și ceilalți colegi din echipa de coordonare să poată să scrie și ei propriile experiențe. La fel Ruth și Marius Bodnariu. Doar dacă toți cei care au format echipa de coordonare ar scrie despre implicările lor am putea avea o imagine mult mai completă și de ansamblu a cazului și a modului miraculos în care Dumnezeu a dat biruință. Sper ca în acest sens cartea mea să fie un început bun și să-i inspire și pe ei să adauge și să completeze ceea ce am început. Îi asigur încă o dată, pe această cale, de respectul meu deosebit și de afecțiunea mea creștină profundă.

www.culturavietii.ro