Când Pavel scrie că biserica e un trup viu, sunt sigur că nu s-a gândit doar la sezonul de evanghelizări ce nu se intersectează nici suprapune cu vara cu plaje şi mici aferenţi.
El scrie de o Biserică vie în ciuda faptului că ea e comparată uneori cu viaţa unui om ce se naşte, creşte şi moare. Dacă iarna nu-i ca vara e treaba lui Băsescu, dar ideea aceasta nu are ce căuta printre creştini.
Lipsa noastră de viziune ne cramponează într-un pavlovian tipar al aşa ziselor evanghelizări de iarnă, un fel de electroşocuri pe piept de înecat sau un tangou cu mortul.
Despre asta am mai scris folosind vitriol în loc de cerneală...
Dar şi biserica poate muri, zic unii.
Atunci când devine destinaţie turistică după o săptămână de stres, nervi şi buimăceală. Vedem lucruri frumoase, haine adevărate, pastori aristocraţi şi ţepeni, mirosim frumos, dar ideea de trup îmbălsămat nu-mi iese din minte. În fond şi la urma urmei, piramidele vizitate nu-s decât nişte cavouri mai mari. Aceste biserici sunt la figurat destinaţii turistice (unde membrii se comportă ca şi turiştii, adică vin, filmează şi pleacă), dar am văzut destule biserici în lume ce-s la propriu destinaţii turistice, adică nu mai au membri, dar au turlă înaltă, orgă veche şi câştigă un bănuţ cinstit.
Biserica moare atunci când devine sală de concert. Când cântă corul, apoi fanfara, apoi grupul bărbătesc, apoi iar corul, iar fanfara... Apoi Alinuţa cu Geanina, Geanina cu Ioana şi Anamaria, iar Gheorghe spune o poezie diluviană. Dacă nu mai este loc de a treia cântare de fanfară ca să egaleze meciul cu corul, sunt nervi, instrumente pleznite şi pastori ameninţaţi. În tot acest timp, iubiţii ascultători, adică biserica, torc întrucât n-au voie nici măcar să aplaude.
Biserica moare atunci când devine Areopag. Păreri futuriste şi învârtit în jurul cozii, transformate în predici de la amvonul asaltat de nulităţi în costum, având drept armă coatele ascuţite din care au reuşit să dea ca să ajungă acolo.
Citim în Scriptură că în Biserică nu-i bine să fie mulţi învăţători, adică maxim doi, zic eu, dar pe noi nu ne interesează asta.
Stăm la rând la amvon mai rău ca şi criticaţii noştri fraţi ortodocşi la moaştele Sfântului Dumitrie şi apoi când ajungem suntem prea obosiţi ca să mai putem spune ceva.
Biserica moare când devine restaurant... Când oamenii vin goi, comandă, unii mai şi plătesc, apoi se duc acasă ghiftuiţi şi-şi dau cu părerea dacă a meritat investiţia. Şi pentru că n-au luat nimic la pachet, n-au ce da şi altora decât, eventual, câte-un râgâit discret.
Bisericile mor când devin gonflabile. Biserica gonflabilă e biserica ce are 500 de membri atunci când vorbesc doi păstori între ei şi 300 de membri atunci când trebuie să plătească birurile la episcopie. Are 700 de membri când vine un predicator zdravăn şi 58 de membri joi seara când predică nenea. E gonflabilă atunci când se pompează har la stăruinţe şi se dezumflă a doua zi în tramvai când te calcă unul pe bătături.
Biserica moare când devine închisoare. Închisoarea lui Isus. Duminică seara Îl închidem în biserică, să rămână cuminte acolo până la următorul program. Nu L-am lua cu noi să nu ne stânjenească a doua zi în oraş, la şcoală, atunci când fentăm impozitele, când nu ne plătim datoriile, când ne uităm pe internet la nişte filme, când bârfim frăţeşte pe cineva, când stăm cu capul în magazine toată ziua şi învăţăm spaniola acasă în faţa telenovelei.
Biserica moare când devine de ocazie. De festivităţi. Când ne botezăm, când ne cununăm, la Paşti, la Crăciun, când imaginile surprinse în ea devin album de familie. O bornă pusă din când în când pe drumul vieţii.
Atunci biserica devine mormânt. Am fost în biserici unde erau îngropaţi regi. Probabil că s-au îngropat acolo să fie primii la răpire. Sau le-a fost atât de dragă că nici morţi n-o părăsesc. Sau au lipsit din ea atâtea ore încât numai morţi le mai recuperează. Cert este însă că nu-i mai dezolantă imagine decât aceea a unei biserici cavou.
Bisericile se nasc cu noi, trăiesc cu noi şi mor odată cu noi. Dar n-ar trebui să fie aşa. Biserica e planul lui Dumnezeu „Eu voi zidi biserica Mea...”. Lucrarea e continuă, Biserica e a Lui, nu a unui cult şi ea transcede moartea şi timpul. Biserica e Mireasa lui Hristos şi vai de cei ce-o transformă în destinaţie turistică, sală de concert, Areopag, restaurant, închisoare, mormânt. Jocul de-a biserica e cel mai periculos joc de sub soare. Nevoia de a fi împreună poate fi suplinită de cluburi, de aceea nu transformaţi Biserica lui Hristos în Clubul sfinţilor selecţi.
Biserica trebuie să-şi pună patine cu rotile să prindă viteză. Ea trebuie să fie vizibilă pe stradă, la şcoală, la spital, o prezenţă agasantă şi motivatoare.
Biserica e mai mult decât ziduri, dar e şi ziduri de aceea călcaţi cu sfială în ea. Acoperiţi-vă capetele împodobite, acoperiţi-vă picioarele goale, înghiţiţi guma de mestecat. Păşiţi timid în Betel. Descălţaţi-vă! Pământul pe care staţi e sfânt. Nu intraţi în ea încălţaţi cu cizmele noroioase ale urii, indiferenţei, plictiselii, mândriei.
Bisericile trăiesc doar când noi trăim. Dumnezeu se bucură de bănci pline, dar mai mult se bucură de oameni plini.
Fă biserica să trăiască!
Vladimir_Pustan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.