Capitolul 8: Domnul Isus şi bunătatea
Eu am scris deja o carte întreagă întitulată Bunătate, cu subtitlul O teologie bazată pe învăţăturile Domnului Isus. Îl îndrum pe cititor spre această carte, dacă vrea să vadă o tratare mai sistematică şi mai largă a învăţăturilor Domnului nostru. Aici mă voi limita la a schița învăţăturile date de Domnul despre bunătate şi la a le încadra în subiectul acestei cărți, care este o trecere în revistă a conceptului de bunătate în întreaga Biblie.
Câteva date esențiale care stabilesc cadrul în care cred eu că trebuie să vedem subiectul.
La Iordan, îndată ce Isus a ieșit din apa în care a fost botezat de Ioan Botezătorul, evangheliștii ne spun că s-au întâmplat trei lucruri:
- S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip de porumbel.
- Din cer s-a auzit vocea lui Dumnezeu zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”(Matei 3.16-17, şi ceilalţi). Majoritatea comentatorilor ne spun că aceste cuvinte ale lui Dumnezeu sunt două citate. Primul, „Tu ești Fiul Meu preaiubit” sunt parte din Psalmul 2, unde Dumnezeu continuă prin a-I spune Fiului Său că El este acela care va primi stăpânire peste toate națiunile pământului. A doua parte este din Isaia 42:1, unde Dumnezeu începe să-i vorbească Robului Domnului, a cărui rol va culmina în Isaia 53, în a mântui lumea prin suferință şi jertfă de sine. Prin combinarea acestor două citate, Dumnezeu îi spunea lui Isus: „Eu Te-am destinat să ajungi stăpân peste toate națiunile pământului, dar calea de a ajunge acolo este prin suferință şi moarte pe cruce.
- Al treilea lucru, pus lângă primele două şi văzut ca un tot cu ele este că primul lucru pe care îl face Duhul Sfânt după ce se coboară peste Isus este acesta: „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul” (Matei 4:1). În Marcu expresia este şi mai puternică: „Duhul a mânat pe Isus în pustie” (Marcu 1:12). Sau: „L-a împins” să meargă acolo, ca să aibă o confruntare cu diavolul.
Ca să înțelegem de ce voia Dumnezeu ca Isus să aibă o întâlnire şi o conversație cu diavolul, trebuie să ne uităm la două elemente cheie din ceea ce spune Diavolul. Primul este că diavolul, după ce Îl face să vadă panoramic toate națiunile pământului, Îi promite: „Toate ţi le voi da Ție!” Al doilea se referă la modul de a ajunge stăpân peste toate națiunile pământului: „dacă mi Te vei închina mie”.
Să ne uităm din nou la ce I-a spus Dumnezeu când a ieșit din apa botezului: (1) Tu ești Cel căruia Îi voi da toate națiunile în stăpânire; şi (2) calea de realizare a acestei oferte divine este suferința şi jertfa de sine, adică este calea crucii!
Observați că diavolul Îi face exact aceeași ofertă. Ceea ce diferă este modul de realizare a acestei viziuni: Nu-i nevoie de nici o suferință şi de nici o jertfă de sine, ci simplu, să intri în alianță cu mine şi să accepți să Te dirijez eu (aceasta înseamnă „închinare”!).
Când Isus a respins calea diavolului, implicit El a ales calea lui Dumnezeu: calea suferinței şi a crucii.
Din momentul acelei alegeri, între Isus şi diavolul a început un război cu adevărat „pe viaţa şi pe moarte.”
Ceva mai târziu, Isus va defini şi mai clar situația. El îi dă diavolului un nume nou: „cel rău”. Numele are rostul să definească natura unui lucru. Isus ne spune că esenţa diavolului este răul, şi răutatea.
Tot Isus, vorbind despre diavolul, vorbește de „împărăția lui” (Matei 12:26). În contrast cu aceasta, Isus anunță că a sosit acum aici pe pământ „Împărăția lui Dumnezeu”, şi oamenii sunt invitați să intre în ea (Luca 16:16 şi Matei 11:12-13).
Mai mult, Isus îl numește pe diavolul „vrăjmașul” (Matei 13:39) şi „hoțul care nu vine decât să fure,să junghie şi să prăpădească” (Ioan 10:10).
Prin contrast cu „cel rău”, Isus Se numește pe Sine „Păstorul cel bun”, care are grijă de fiecare dintre oile Sale şi în final „Își dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11).
Încă un lucru de bază:
Fiindcă diavolul este „cel rău”, împărăția lui este împărăția răutății.
Fiindcă Dumnezeu este Cel bun, Împărăția Lui este Împărăția bunătății.
Isus, prin învățătura Lui, definește ce-i Împărăția bunătății.
El Își ia ucenici (elevi, sau studenți) și începe cu ei o școală, care este o școală a bunătății.
Cineva care iese din împărăția răutății (unde a fost impregnat de răutate)
trebuie să învețe de ce forme ale răutăți trebuie să se dezvețe și ce forme ale bunătății trebuie să învețe și să și le însușească.
Cum definește Domnul Isus bunătatea?
În seara dintâi după înviere, când Isus li s-a arătat ucenicilor, Luca ne spune că le-a explicat din nou – ceea ce se vede că le spusese de multe ori: ”când eram încă cu voi” și anume ”că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi.” (Luca 24:44).
Isus Însuși ne spune care au fost cele trei surse din care și-a scos El învățătura: Cele cinci cărți ale lui Moise, Psalmii lui David și profeții (el citează cel mai mult din Osea, Isaia și Ieremia, adică profeții reformiști).
Moise și-a încadrat toată învățătura între porunca lui Dumnezeu ca omul să nu-și definească singur ce este bine și ce este rău, ci să-l lase pe Dumnezeu să i le definească (Geneza 3), și chemarea finală făcută de Dumnezeu poporului său să aleagă între bine și rău, între bunătate și răutate, între viață și moarte (Deuteronom 30). Moise a primit revelația că natura fundamentală a lui Dumnezeu este bunătatea și tot el a experimentat faptul că acceptând stăpânirea (autoritatea) lui Dumnezeu asupra sa și petrecând mult timp în comuniune cu Dumnezeu se umple de bunătate și devine cel mai bun om din lume.
David a fost personajul central al Vechiului testament, care a urât răutatea, a definit bunătatea lui Dumnezeu în nenumărați psalmi și i-a chemat pe oameni să devină buni cu bunătatea lui Dumnezeu.
Proorocii cei mai citați de Isus, Osea, Isaia și Ieremia, sunt profeții cunoașterii lui Dumnezeu ca bunătate și profeții care ne-au dat viziunea unei lumi în care răutatea a dispărut și în care bunătatea caracterizează întreaga omenire.
Moise și David au făcut legătura directă între ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și fericire. Moise a repetat de nouă ori, în Deuteronom 4-11, că ascultarea de poruncile lui Dumnezeu le va aduce fericire. David, în psalmii lui, afirmă de 26 de ori că actul de a o rupe cu răutatea și de a trăi în bunătate îi va face pe oameni fericiți.
Isaia a făcut legătura între prezența lui Dumnezeu în om, când acesta se smerește înaintea suveranității divine (devine sărac și zdrobit în spirit) și tot el arată clar legătura între răutate și nefericire (Isaia 57:15 și 20-21).
Pe toate acestea trebuie să le avem în gând când ne apropiem acum să vedem cum definește Domnul Isus bunătatea.
Predica de pe munte (Matei 5-7) și cea de pe câmpie (Luca 6) sunt mostre despre modul în care Domnul Isus predica despre împărăția lui Dumnezeu. Adică, el ne arăta cum trebuie să devină oamenii care au ieșit din împărăția celui rău și au intrat în Împărăția cerurilor/Împărăția lui Dumnezeu. Ei trebuie să învețe felul de a fi și de a se comporta al unor persoane care au acceptat autoritatea de Împărat a lui Dumnezeu asupra lor.
Având în vedere faptul că Dumnezeu este bun, ei trebuie să fie buni ca Împăratul lor. Având în vedere faptul că toată viața au trăit în răutate, acum trebuie să învețe cum se trăiește în bunătate.
Predica de pe munte începe cu o serie de nouă trăsături de caracter și de comportament despre care Isus spune că produc fericire. Oamenii care au aceste trăsături de caracter și care se comportă în felul acesta descoperă că acum sunt împliniți, sunt fericiți. O analiză atentă a celor nouă ”fericiri” ne arată că ele sunt o sinteză a fericirilor pronunțate de Moise în Deut. 4-11 și a fericirilor pronunțate de David în psalmii lui.
Primele două ”fericiri” sunt extrem de condensate și, pentru a le descifra, trebuie să ne uităm și la ce a scris Moise și la ce a scris David.
Din învățătura lui Moise trebuie să ne rețină atenția aceste cuvinte:
”Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu toată puterea ta” (Deut.6:5).
Trebuie să pornim de la aceasta, deoarece Domnul Isus spune că este ”cea dintâi și cea mai mare poruncă”. Dar El adaugă imediat: ”Iar a doua, asemenea ei, este: ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, scrisă tot de Moise, în Levitic 19:18. Și Isus adaugă: ”În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și proorocii” (Matei 22:36-40). Fiindcă David era și el proroc, înțelegem că Domnul Isus ne spune aici că esența tuturor învățăturilor date de Dumnezeu prin Moise, prin Psalmi și prin prorocii citați mereu de Isus (Osea, Isaia și Ieremia) este cuprinsă în poruncile acestea.
O teză pe care o lansez eu aici este că primele două ”fericiri” formulate de Domnul Isus în Matei 5:3-4, sunt de fapt o repetare cu alte cuvinte a acestor două porunci.
Iată cum. Prima fericire se referă la cei ”săraci în duh”. Isaia ne învață că Dumnezeu are doar două adrese: El locuiește ”în locuri înalte și în sfințenie” și locuiește și ”În omul zdrobit și smerit”.
Tot Isaia ne spune că problema fundamentală a omului este mândria, prin care s-a golit de Dumnezeu și s-a umplut de sine și s-a umplut de răutate (vezi Isaia 2:14-17. Vezi și Romani 1:18-30).
Pentru a remedia această situație, Isus ne spune: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine (adică, să vină în școala Mea, școala Împărăției cerurilor) să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea (să accepte să moară față de sine însuși) și așa să Mă urmeze” (Matei 16:24, Marcu 8:34 și Luca 9:23).
Cu acestea în gând, să ne uităm din nou la prima fericire:
”Fericiți sunt cei săraci în spiritul lor, căci a lor este (sau ”în ei s-a instalat”) Împărăția cerurilor”.
Conform definiției date de Isus în capitolul următor (Matei 6:10), împărăția cerurilor/Împărăția lui Dumnezeu este locul de pe pământ în care se face voia lui Dumnezeu cum se face în ceruri. Când ai renunțat să-ți mai fii stăpân (te-ai lepădat de tine, te-ai făcut sărac în spiritul tău) și ai acceptat ca în tine să locuiască Dumnezeu, ai pornit pe calea celor în care se face voia lui Dumnezeu cum se face în ceruri. Aceasta este prima și cea mai mare fericire!
A doua fericire este a celor care plâng. Apostolul Pavel întregește fraza: ”plâng cu cei ce plâng” (Rom.12:15). A doua poruncă, după aceea de a-L iubi pe Dumnezeu este să-ți iubești aproapele cum te iubești pe tine însuți.
A plânge cu cineva, înseamnă a fi sensibil la problemele, la durerile aproapelui tău, a-ți face din durerile lui durerile tale. Aproapele tău, este semenul tău omul! Fiecare om! Începând cu cei mai apropiați de tine: soțul, soția, copiii, părinții, frații și surorile, colegii, vecinii, etc., etc.
Isus ilustrează lucrul acesta prin pilda samariteanului milostiv. Conform lui Isus, ”aproapele nostru” este orice om (fără nume) care a căzut într-un necaz, care are nevoie de ajutorul tău, cel ce treci prin apropiere. Tu devii aproapele lui când te oprești să-i înțelegi problema și când începi să-i legi rănile!
Observați cât de bine se potrivesc primele două fericiri formulate de Isus cu primele două, cele mai mari porunci, numite astfel tot de Isus! Suprapunându-le, le vedem cum se luminează unele pe celelalte.
Dacă trecem de aici la Psalmul 37, acolo citim că Dumnezeu, care este bunătate și adevăr, trebuie să devină desfătarea ta, și atunci El îți dă tot ce și-a dorit vreodată inima ta. Aceasta este într-adevăr fericirea!
Aduc Psalmul 37 în discuție la acest punct deoarece aproape toate celelalte fericiri enunțate de Domnul Isus sunt scrise în Psalmul 37.
Vom reda fragmentele relevante din acest Psalm (versetele sunt indicate în paranteze) și o vom face într-o traducere liberă și puțin expandată:
David indică în această parte a psalmului cui îi aparține viitorul. Adică, îndrăznesc să spun că David ne arată cu ce fel de oameni va construi Dumnezeu omenirea pe care o are El în vedere:
”(11) Cei blânzi moștenesc pământul – ei au belșug de pace.
(18) Cei cinstiți au viață eternă.
(21) Cei drepți, miloși și darnici au binecuvântarea Domnului și stăpânesc țara. (23) Domnul întărește pașii Domnului, când îi place modul lui de viață.
Dacă se întâmplă să cadă, Domnul îl ridică iarăși.
(28) Fii bun cu bunătatea generoasă și vei dăinui pe vecie.
(29) Cei drepți vor stăpâni țara.
(34) Pune-ți speranța în Domnul și păzește calea Lui, care este bunătate și adevăr, și El te va înălța ca să stăpânești țara.
(37) Uită-te bine la cel cu inima curată,
la cel în care nu este viclenie
și la făcătorul de pace,
căci al lor este viitorul.”
Cine se uită cu atenție, poate să vadă că aproape toate ”fericirile” pronunțate de Domnul Isus în Matei 5: 3-12 sunt prezente în Psalmul acesta.
Astfel, Domnul Isus este ”fiul lui David” nu numai genealogic, ci și prin faptul că El a continuat și a adus la împlinire ceea ce a început David.
Să ne uităm acum la ”fericirile” pe care ni le dă Domnul Isus, parafrazate așa cum ajungem să le înțelegem, ținând seamă de toate învățăturile Lui:
Fericiți sunt cei ce s-au golit de ei înșiși și i-a umplut Dumnezeu.
Fericiți sunt cei sensibili la problemele celor din jur și se preocupă de aceștia așa cum se preocupă de ei înșiși.
Fericiți sunt cei buni (blânzi).
Fericiți sunt cei pasionați pentru dreptate, corectitudine, cinste, adevăr.
Fericiți sunt cei milostivi, darnici și îndurători, care au capacitatea de a ierta greșelile celorlalți.
Fericiți sunt cei cu inima curată.
Fericiți sunt făcătorii de pace, creatorii de armonie între semenii lor.
Fericiți sunt cei care acceptă să fie persecutați, marginalizați și excluși din cauza acestui fel de caracter și comportament.
La toate acestea, pe care le vedem clar exprimate de David, Domnul Isus mai adaugă ceva monumental: Adeziunea față de Sine.
Moise și David cereau iubirea lui Dumnezeu (Să-L iubești cu toată ființa) și adeziunea față de Dumnezeu (El să-ți fie desfătarea); Isus cere aceste lucruri față de Sine Însuși! El Se pune pe Sine alături de Dumnezeu! (Nu este locul să discutăm acest lucru fenomenal aici).
Datorită acestui act de identificare cu Dumnezeu, Domnul Isus mai adaugă o fericire:
”Fericiți sunteți voi cei pe care, din cauza Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră. Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri!” (cf. Mat.5: 11-12).
După ce am scos în evidență legătura dintre Isus și înaintașii lui, Moise, David și proorocii reformiști, trebuie să marcăm aici diferența dintre Isus și acești înaintași: El ne vorbește ”cu autoritate”, cu o autoritate care este cea a lui Dumnezeu! Matei este cel care, după ce ne redă Predica de pe munte, ne arată în câte domenii vorbea și acționa Isus cu autoritatea lui Dumnezeu (vezi capitolele opt și nouă din Evanghelia lui).
Când Isus i-a chemat în școala Lui pe cei patru pescari, Petru, Andrei, Iacov și Ioan, le-a făcut invitația aceasta: ”Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. La acea oră, tinerii aceștia trăiau în orizontul lor restrâns la pescuitul pe Lacul Ghenezaret. Isus le vorbea pe limba orizontului lor când le promitea că-i face ”pescari de oameni”. Pe parcursul școlii, vom observa că orizontul lui Isus era infinit mai mare. Putem să citim oferta Lui astfel: ”Veniți în școala Mea și vă voi face....” și noi putem adăuga: ”vă voi face cu totul altceva decât sunteți astăzi. Voi nu puteți cuprinde întreaga transformare pe care o voi face în voi.”
Dar iată că deja în prima lecție din școala Lui, Isus le spune ce vor deveni ei dacă vor accepta să fie ceea ce-i învață El. Redau spusele lui printr-o parafrazare:
”Dacă veți accepta să fiți așa cum vă învăț Eu aici, veți fi sarea pământului și lumina lumii”, adică voi veți da un nou gust societății umane și prin voi și prin urmașii voștri Eu voi crea o nouă umanitate.”
Ce urmărea Isus?
În cele nouă fericiri, Domnul Isus definește trăsăturile de caracter și atitudinile fundamentale ale unui on după voia lui Dumnezeu. El încadrează primele opt fericiri în declarația: ”căci a lor este Împărăția cerurilor”. Este o declarație la timpul prezent: Cei care posedă aceste trăsături, sau își însușesc aceste atitudini de bază, sunt acum și aici în Împărăția cerurilor, adică, ei au ieșit din împărăția răutății și au intrat în Împărăția bunătății și au acceptat principiul de bază al acestei Împărății: să se facă în ei voia lui Dumnezeu.
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.