Capitolul 6: David și jertfele de animale
Problema originii jertfelor și a scopului pentru care au fost ele instituite, atât în spațiul biblic, cât și, mai ales, în spațiul istoriei religiilor, este extrem de controversată. Noi nu vom intra în această controversă decât în măsura în care ea reiese chiar din textele biblice.
Este necesar, însă, să semnalăm că între tăblițele de lut descoperite în Mesopotamia s-au descoperit și mai multe variante ale unei legende despre creația lumii. Textele acestor legende au fost traduse în limba engleză și publicate la Chicago în 1942, împreună cu un studiu comparativ între aceste legende și istoria Creației din prima carte a Bibliei,Geneza, de către Alexander Heidel, în cartea întitulatăThe Babilonian Genesis, The Story of Creation (University of Chicago Press, Chicago&London, 1942, republicat ca Second Edition în 1951).
În studiul care însoțește traducerea acestor documente, Alexander Heidel scrie că în toate acestea se spune că ”universul a fost creat pentru beneficiul zeilor[...] Chiar și Babilonul a fost zidit pentru zei. În deplin acord cu scopurile zeilor, creația omului a fost concepută și executată nu ca un scop în sine, sau ca urmarea naturală a formării restului universului, ci doar ca un adaos pentru a satisface un grup de zei nemulțumiți. Scopul cu care a fost creat omul a fost ca să le slujească zeilor. Această slujire a fost inițial impusă zeilor răsculați și înfrânți. Dar la cererea acestora, Marduk a decis să elibereze divinitățile înfrânte și închise și să-i creeze pe oameni și să-i pună pe ei să facă această slujire. Oamenii au fost făcuți ca să fie robii zeilor, să le câștige acestora hrana și să le-o dea la vremea potrivită și, de asemenea, să le facă zeilor sanctuarele și să le întrețină.” Într-o a doua variantă a acestei legende, ”omenirea a fost făcută fiindcă zeii aveau nevoie de cineva să sape canalul de graniță și să întrețină canalele în funcțiune; să facă irigația pământului, ca să-l facă roditor; să cultive grâul; să crească boi, oi, găini; să construiască sanctuare pentru zei; și să celebreze zilele lor festive. Toate acestea, oamenii trebuia să le facă pentru stăpânii lor divini, deoarece slujirea zeilor era scopul existenței lor” (citate de la pag. 120-121).
Să mai adăugăm că la templele păgâne din Canaan, accentul se punea pe câștigarea bunei voințe a zeilor prin jertfe și, mai ales, obținerea fertilității pământului, a animalelor și a oamenilor înșiși. Încă de la intrarea lor în Canaan, evreii au fost atrași de ceremoniile canaanite și au fost puternic influențați de gândirea canaanită.
David cunoștea toate aceste lucruri. Dorința lui fundamentală era ca israeliții să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să-și modeleze caracterul și comportamentul după felul de a fi al lui Iehova. David vedea că accentul pe jertfele de animale introducea și consolida ideea că pe Dumnezeu îl poți cumpăra prin aceste daruri, indiferent ce fel de viață are omul care aduce aceste jertfe.
Cu siguranță că lucrurile acestea l-au determinat pe David să aibă o atitudine negativă față de jertfe. Textul unde face el cel mai cuprinzător atac la adresa jertfelor este Psalmul 50. Iată textul:
”Nu pentru jertfele tale te mustru;
căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea.
Nu voi lua tauri din casa ta,
nici țapi din staulele tale.
Căci ale mele sunt toate animalele pădurilor,
toate fiarele munților cu miile lor.
Eu cunosc toate păsările de pe munți,
și tot ce se mișcă pe câmp este al Meu.
Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție,
căci a Mea este lumea și tot ce cuprinde ea.
Oare mănânc eu carnea taurilor?
Oare beau eu sângele țapilor?
Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri
și împlinește-ți juruințele făcute Celui Prea Înalt.” (Ps.50:8-14).
Referirea la ”foamea” și la ”setea” lui Dumnezeu, este cu siguranță o referire la credința venită din Mesopotamia că zeii sunt hrăniți prin jertfele aduse lor de oameni.
Dar de o și mai mare importanță pentru noi este ceea ce spune David în rugăciunea lui pentru iertare, după ce a păcătuit cu Bat-Șeba:
”Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus:
dar Ție nu-ți plac arderile de tot.
Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:
Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” (Ps.51:16-17)
Noi suntem obișnuiți să facem o legătură între iertarea pe care vrem să ne-o dea Dumnezeu și ceva ce trebuie să facem noi și, de obicei, ne gândim la jertfele care se făceau în Vechiul Testament pentru iertarea păcatelor. Cu siguranță că și pe vremea lui David oamenii făceau această asociere: Ca Dumnezeu să te ierte, trebuie să-i aduci o jertfă. Dar David era împotriva unei asemenea asocieri. Pentru aceasta să citim ce scrie el în Psalmul 32:
”Ferice de cel cu fărădelegea iertată
și de cel cu păcatul acoperit.
Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea
și în duhul căruia nu este viclenie.
Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemerile mele necurmate.
Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea;
mi se usca vlaga, cum se usucă pământul de seceta verii.
Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea.
Am zis: ”Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!”
Și Tu ai iertat vina păcatului meu.
De aceea orice om evlavios să se roage Ție la vremea potrivită.” (Ps.32:1-6)
Cum explică David această iertare? În primul rând, el recunoaște că nu are nici un argument pentru a cere iertare și nu are nici o șansă înaintea dreptății lui Dumnezeu:
”Căci împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit
și am făcut ce este rău înaintea Ta;
așa că vei fi drept în hotărârea Ta
și fără vină în judecata Ta.” (Ps.51:4)
De aceea, singurul lui recurs este să apeleze la bunătatea cea mare a lui Dumnezeu:
”Ai milă de Mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După bunătatea Ta cea mare, șterge fărădelegile Mele” (Ps.51:1)
David explică mai pe larg fenomenul iertării în psalmul dedicat în întregime bunătății lui Dumnezeu:
”Domnul este îndurător și milostiv,
îndelung răbdător și bogat în bunătate.
El nu se ceartă fără încetare
și nu ține mânia pe vecie.
Nu ne face după păcatele noastre,
nu ne pedepsește după fărădelegile noastre.
Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ,
atât este de mare bunătatea Lui față de cei ce se tem de El;
cât este de departe răsăritul de apus,
atât de mult depărtează El fărădelegile noastre față de noi.
Cum se îndură un tată de copiii Lui,
așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.
Căci El știe din ce suntem făcuți;
Își aduce aminte că suntem țărână.” (Ps.103: 8-14).
Este semnificativ faptul că, în introducere la acest psalm, în lista cu binefacerile lui Dumnezeu, pe primul loc David plasează iertarea: ”El îți iartă toate fărădelegile tale” (v.3). Să subliniem faptul că pentru David iertarea de păcate este obinefacere a lui Dumnezeu și că ea se datorează totalmentebunătății speciale a lui Dumnezeu.
În multe cazuri, doi sau chiar trei psalmi trebuie citiți împreună. Așa este cazul cu psalmii 38-40. Aici, David își istorisește experiența din vremea când, datorită păcatelor sale, simțea mâna grea a lui Dumnezeu asupra lui: ”Doamne, nu mă mustra în mânia Ta, nu mă pedepsi în urgia Ta. Căci săgețile Tale s-au înfipt în mine și mâna Ta apasă asupra mea[...] ” După o descriere dramatică a durerii pe care i-au produs-o păcatele lui, David continuă:
”Căci sunt aproape să cad
și durerea mea este totdeauna înaintea mea.
Îmi mărturisesc fărădelegea,
mă doare pentru păcatul meu[...]” (Psalmul 38:1-2 și 17-18).
Rugăciunea lui David continuă în psalmul următor:
”Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu?
În Tine îmi este nădejdea,
izbăvește-mă de toate fărădelegile mele!
Nu mă face de ocara celui nebun![...]” (Ps. 39:7-8).
Rezolvarea stării lui David apare abia în psalmul 40:
”Îmi pusesem nădejdea în Domnul
și El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.
M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei,
mi-a pus picioarele pe stâncă și mi-a întărit pașii[...]” (Ps. 40:1-2).
Dar și aici, David se referă și la jertfele de animale și iarăși le scoate din ecuația iertării:
”Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de mâncare,
ci mi-ai străpuns urechile;
nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispășire.
Atunci am zis: ”Iată-mă că vin! – în sulul cărții este scris despre mine –
vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Ps. 40:6-7).
Aici suntem obligați să facem o anticipare și să vedem cum este explicat acest text în Epistola către Evrei:
”În adevăr, Legea, care are umbra lucrurilor viitoare, nu înfățișarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleași jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârșiți pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curățiți odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoștință de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită în fiecare an tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputință ca sângele taurilor și al țapilor să șteargă păcatele. De aceea, când intră în lume, El (Fiul lui Dumnezeu) zice: ”Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: ”Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule[...] Prin această ”voie” am fost sfințiți noi, și anume, prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, odată pentru totdeauna.” (Evrei 10:1-7 și 10. Italicele ne aparțin, I.Ț.).
Trebuie să fim uimiți de faptul că David, cu o mie de ani înainte de Cristos, înțelegea clar că iertarea de păcate nu putea fi ”cumpărată” de om printr-o jertfă adusă lui Dumnezeu. Adunând si sistematizând lucrurile spuse de David pe această temă, le putem spune astfel:
(1) Păcatul îl separă pe om de Dumnezeu și-i produce omului mizerie spirituală și fizică; (2) Dumnezeu așteaptă ca omul să-și vadă situația și să recunoască că a păcătuit; (3) această recunoaștere a păcatului nu trebuie făcută superficial, de suprafață, numai ”din buze”, ci trebuie să fie, de fapt, în realitate, ”un duh smerit și zdrobit”, care să se exprime prin aceste cuvinte: ”Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare pentru păcatul meu” (Ps.38:18); (4) este necesar apoi un apel la bunătatea lui Dumnezeu; (5) Când acest lucru este făcut cu sinceritate și din adâncul inimii, ”Fața lui Dumnezeu” se luminează pentru el, și el ”știe” că a fost primit de Dumnezeu, și relația lui cu Dumnezeu este restaurată, aceasta fiind, de fapt, iertarea.
Iertarea, restaurarea relației cu Dumnezeu, dă naștere unei explozii de bucurie care se exprimă prin laude aduse lui Dumnezeu:
”Eu sunt nenorocit și sufăr:
Dumnezeule, ajutorul Tău să mă ridice!
Atunci voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări
și prin laude Îl voi preamări.
Lucrul acesta este mai plăcut lui Dumnezeu decât un vițel cu coarne și copite.” (Ps.69:29-31)
Nici măcar acum, ca manifestare a bucuriei și a recunoștinței, jertfirea unui vițel nu-și mai are rostul. Dumnezeu prețuiește atitudinea inimii și exprimarea bucuriei prin cântări de laudă și prin preamărirea lui Dumnezeu în acte de închinare, de dăruire de sine.
Să ne aducem aminte, la acest punct, că la cortul lui David nu se aduceau jertfe de animale, ci se cântau doar psalmi de lăudare și de slăvire a lui Dumnezeu. David a lăsat cortul lui Moise, unde se aduceau jertfe de animale, să funcționeze la Gabaon. Dar David nu se ducea niciodată acolo. Prin aceasta, el spunea fără cuvinte, unde este inima lui.
Să ne mai aducem aminte că la cortul lui David chivotul lui Dumnezeu era plasat în centru, la vedere, ca semn că toți oamenii au acces direct la Dumnezeu. Cuvântul ”toți” însemna realmente toți, inclusiv femeile și, mai ales, inclusiv oamenii care nu făceau parte din Israel, adică oameni din toate națiunile: toți erau bineveniți la Dumnezeu, fără jertfe, adică, așa cum o va spune Isaia mai târziu, ”fără bani și fără plată” (Isaia 55:1).
Reamintim că Solomon, când a terminat de clădit Templul, pe Muntele Moria, a transferat acolo cortul lui Moise, reintroducând jertfele de animale ca parte a închinării, iar cortul lui David, de pe Muntele Sion, l-a abandonat, l-a lăsat să se deterioreze singur.
La Templul lui Solomon, accesul la Dumnezeu era strict limitat: chivotul era ascuns în sanctuar, în Sfânta Sfintelor, unde nu intra decât Marele Preot o dată pe an; în afara sanctuarului se afla o curte interioară în care aveau acces numai preoții, apoi era o curte a bărbaților, mai în afară era curtea femeilor, și la marginea extremă era curtea străinilor. Însuși aranjamentul acesta arăta cât de izolați erau oamenii de Dumnezeu și cât de departe era Dumnezeu de ei.
Ce deosebire extraordinară între acest aranjament și cortul lui David, cu accesul lui direct la Dumnezeu pentru toțioamenii! Să o spunem clar: David a inițiat o Reformă a închinării lui Iehova. Timp de peste treizeci de ani, la cortul lui David închinarea lui Iehova s-a făcut fără de jertfe de animale, ci numai prin cântări de laudă, mulțumire și preamărire a lui Iehova prin cântările compuse de David, de Asaf și de alți câțiva colaboratori ai lui David.
La moartea lui David, această Reformă a fost abandonată și s-a revenit la închinarea prin jertfe de animale. Dar, odată o reformă începută, ideile ei rămân și, mai de vreme sau mai târziu, aceste idei revin la viață și își produc efectul. Așa s-a întâmplat și cu ideile lui David. Vom vedea, în următoarele două capitole, cum au renăscut și cum au înflorit și au dat roade.
Sursa: www.iosif-ton-mesaje.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.