Ciprian Terinte 🔴 O reflecție biblică din ziua decretării stării de urgență

„În noaptea aceasta toți vă veți poticni” (Marcu 14.26-31). 

În etapele de „normalitate” ale existenței, trăim cu impresia că deținem controlul asupra soartei proprii, că am dezvoltat suficiente mecanisme de adaptare la realitate. Însă crize ca cea actuală ne sensibilizează din când în când conștiința fragilității noastre biologice, psihice și spirituale. Schimbarea rapidă a realității ne confruntă cu un spectru variat de emoții, pe care, vrem nu vrem, trebuie să-l gestionăm. Cel mai greu, spun psihologii, ne este să acceptăm nesiguranța și necunoscutul, deoarece acestea relevă fără menajamente limitările inerente condiției noastre umane. În consecință, reacțiile noastre pendulează, de data aceasta, între nesăbuința negării pericolului și respingerea întregului social prin izolare completă, chiar dacă nu ne regăsim în categoriile de risc.

În noaptea trădării și arestării Sale, Mântuitorul le-a prevestit cu luciditate discipolilor Săi reacția lor la criza de care îi despărțea doar câteva ore: „În noaptea aceasta toți vă veți poticni”. Dar previziunea divină nu se oprește la devoalarea indigenței umane și a lașității latente în sufletele discipolilor. Prezența divină alături de noi, ucenicii creștini de azi, nu se limitează la demonstrarea acuzatoare a neputinței noastre de a face față crizei curente. În textul biblic, previziunea lui Isus continuă cu descrierea intervenției salvatoare a lui Dumnezeu – învierea: „Dar după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.” Aceasta este, cu siguranță, o veste excelentă, chiar dacă poartă cu sine și o boare a întristării. Pentru a învia, cineva trebuie să moară mai întâi și să rămână, fie și numai pentru câteva ore, în adâncul Locuinței morților. Dar Mântuitorul are certitudinea că planul divin este temeinic articulat; în el sunt prevăzute absolut toate detaliile, iar ultimul cuvânt nu-l va avea moartea, ci puterea nebiruită a învierii Sale. Chiar dacă soarta Lui avea să fie mult mai vitregă decât a ucenicilor, El avea să ajungă înaintea lor la locul de întâlnire (Galileea) și avea să-i întâmpine chiar. Oricât de sumbru ni s-ar părea acum viitorul, trebuie să avem certitudinea că Salvatorul nostru a trecut pe aici și ne așteaptă deja la capătul crizei, pe muntele victoriei repurtate de El prin Înviere.

Inconștienți de precaritatea relizilienței lor la criza iminentă, discipolii – în frunte cu Petru – îi făgăduiesc cu triumfalism Învățătorului lor loialitate până la moarte. „«Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu tine, nu mă voi lepăda de Tine.» Și toți spuneau la fel.” Însă doar la câteva ore după rostirea solemnei promisiuni, „toți L-au părăsit și au fugit” (Mc 14.50). O criză scoate la iveală aspecte nebănuite și neștiute ale ființelor noastre lăuntrice. Ne îngrozim, uneori, când constatăm, sub presiunea adversităților, patima purulentă ce zăcea necunoscută în adâncimea sufletelor noastre. Speranța următorilor lui Hristos, însă, nu este în capacitățile lor intrinseci de a controla furia dezlănțuită a emoțiilor lor negative sau de a desface ochiurile încâlcite ale năvodului vieții. Speranța lor este în victoria definitivă și incontestabilă pe care Salvatorul lor, Isus Hristos, a repurtat-o asupra răului universal prin moarte sacrificială și înviere. Împreună cu El vom izbândi și în această perioadă de criză, iar izbânda nu înseamnă altceva decât menținerea încrederii în Dumnezeu și împlinirea cu credincioșie a planului divin, chiar și în cele mai vitrege condiții. Puterea învierii lui Hristos are întotdeauna ultimul cuvânt.

Ciprian Terinte