luni, 10 iulie 2017

Iosif Țon — Mântuirea în teologia ortodoxă

Vă propun să citim împreună ce se scrie despre mântuire într-un  manual de teologie ortodoxă şi apoi să comentăm cele citite. 
Voi transcrie mai jos fragmente din manualul „Dogmatica Ortodoxă”, scris de Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean şi publicat de editura Renaşterea  Cluj în anul 2000.
„Mântuirea pentru toată lumea, înfăptuită prin opera lui Iisus Hristos se numeşte mântuirea obiectivă sau generală, iar însuşirea de fiecare om a acestei mântuiri se numeşte mântuire subiectivă sau personală, îndreptare, sfinţire, la temelia căreia stă mântuirea obiectivă.
„Creştinismul este religia mântuirii şi, de aceea, în centrul dogmaticii stă învăţătura despre mântuirea în Hristos…” (pag. 187).
„Mântuirea este o reînnoire, o refacere prin har a omului şi a lumii…” (pag.188).
„În Iisus Hristos, întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească…” (pag.204).
„Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere… (pag.204).
„Răscumpărarea şi aspectele ei.                                                                                                             „Deoarece răscumpărarea este actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume, Sfinţii Părinţi s-au silit să o înfăţişeze în toată bogăţia ei, iar unii teologi mai vechi şi mai noi, pe temelia lor, au formulat mai multe teorii cu privire la sensurile răscumpărării, precum teoria penală, teoria preţului de răscumpărare, teoria răscumpărării prin jertfă, teoria ontologică, teoria morală şi altele, cu diferite nuanţări după confesiuni şi după autorii acestor teorii.

„Explicarea numărului relativ mare al acestor teorii stă în bogăţia conţinutului răscumpărării, ca cel mai minunat act dumnezeiesc în legătură cu lumea. Teologia ortodoxă rezumă teoriile referitoare la răscumpărare, luând în considerare cele trei aspecte ale acesteia şi anume, de jertfă, ontologic şi recapitulativ.'
„Aspectul de jertfă al răscumpărării. Sub acest aspect, răscumpărarea se manifestă pe de o parte ca fiind îndreptată sau având direcţia către Dumnezeu, jertfa fără prihană fiind preţ al răscumpărării, jertfa curată a Dumnezeului-Om, iar pe de alta, în direcţia către om, ca ridicare a pedepsei pentru păcat… (pag.222)
„Aspectul ontologic al răscumpărării. Acest aspect… pune un accent mai puternic pe ridicarea, pe îmbunătăţirea şi perfecţionarea internă a firii omeneşti, prin opera de mântuire înfăptuită de Iisus Hristos… conţinutul ei, adică fiinţa sau substanţa ei fiinţială, ontologică, constă dintr-o îmbunătăţire sau perfecţionare, desăvârşire a însăşi firii omeneşti. Aşadar, aspectul ontologic al răscumpărării se referă la această perfecţionare internă, fiinţială, a firii omeneşti, prin jertfa Mântuitorului. Sub acest aspect, ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos a ridicat firea omenească însuşită de El, desăvârşind-o până la îndumnezeire…
„Mai trebuie subliniat că ascultarea şi moartea lui Iisus Hristos au avut puterea deplină de a ajunge la ţelul urmărit, adică la mântuire, putere de ridicare fiinţială, ontologică, a firii umane din stricăciune şi moarte, întrucât n-a fost ascultarea şi moartea unui simplu om, ci a lui Dumnezeu-Omul…                          În teologia ortodoxă se acordă o atenţie deosebită aspectului ontologic al răscumpărării…(pag.123-124).                                                 
„Aspectul recapitulativ al răscumpărării. Iisus Hristos, întrupându-Se, Şi-a însuşit firea omenească în mod real, dar în această fire suntem cuprinşi în mod virtual (duhovnicesc, cum spun în numeroase locuri cărţile liturgice) toţi oamenii, iar prin jertfa şi îndumnezeirea firii umane în Hristos, toţi am fost aduşi jertfă şi îndumnezeiţi în mod virtual…
„În mod tainic, Iisus Hristos ne-a cuprins pe toţi în tot ce a făcut, recapitulându-ne virtual în El. Şi astfel, mântuirea noastră personală  sau subiectivă nu este altceva decât însuşirea de către fiecare dintre noi a ceea ce avem deja virtual în Hristos de la început. Aceasta înseamnă că mântuirea noastră este o prefacere a unirii noastre virtuale cu Hristos într-o unire cu El, actuală, personală, voită, prin credinţă, astfel actualizându-se, prin repetare tainică, tot ceea ce Hristos a făcut pentru răscumpărarea tuturor…”(pag.224).
Până aici este explicarea mântuirii aşa cum ne-a realizat-o Domnul nostru Iisus Hristos. Putem să spunem că suntem de acord cu această explicare. Este adevărat, explicarea se face în termeni teologici şi este greu de înţeles pentru omul neobişnuit cu jargonul acesta. Noi simplificăm lucrurile, folosind un limbaj modern mai simplu şi mai uşor de înţeles. În esenţă, mântuirea noastră stă în faptul că Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, S-a făcut una cu noi, ne-a luat pe toţi în Fiinţa Lui şi când a fost răstignit, omorât, înviat şi înălţat la cer, noi am trăit împreună cu El toate aceste evenimente: Am fost răstigniţi împreună cu Hristos, am murit împreună cu El, am fost îngropaţi împreună cu El, am înviat împreună cu El şi am fost înălţaţi şi aşezaţi împreună cu El în ceruri. Aceste lucruri s-au întâmplat realmente. Când noi le credem,  înseamnă că ni le însuşim, că devin ale noastre. Unirea noastră cu Hristos devine reală şi noi suntem „în Hristos” şi „Hristos trăieşte în noi”. 
În Evanghelia după Marcu citim că Domnul nostru Iisus Hristos, după ce a înviat din morţi, i-a trimis pe ucenici să predice Evanghelia la toate popoarele şi apoi a declarat: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit. Dar cine nu va crede va fi osândit” (Marcu 16: 15-16).
Vedem că Mântuitorul adaugă botezul la procesul mântuirii şi noi trebuie să-L credem, fiindcă El este  Dumnezeu Întrupat. Apostolul Pavel ne explică ce se întâmplă la botez:
„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Iisus Hristos am fost botezaţi în moartea Lui? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Într-adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:3-5).    
Cu cuvinte simple: noi mărturisim  cu gura că acceptăm să ne facem una cu Hristos. Pe baza aceasta suntem scufundaţi în apă, suntem scufundaţi în Hristos, ne facem una cu El şi de aici înainte trăim în unire cu El. Prin credinţă ne însuşim tot ce a făcut şi ce este Hristos; prin botez arătăm lumii că ne-am făcut una cu El şi că, de acum încolo, trăim în această realitate.   
Să recapitulăm: Hristos s-a făcut una cu noi prin întrupare; noi ne facem una cu El prin credinţă şi botez.
Unirea cu Hristos este reală, obiectivă şi indistructibilă. De aceea, Apostolul Pavel exclamă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Şi declară hotărât că nimic de pe pământ sau din lumea spirituală nu ne poate despărţi de Dumnezeu, fiindcă noi suntem „în Iisus Hristos” (Romani 8: 35-39).    
Să revenim la Cartea de dogmatică ortodoxă din care am transcris ceea ce aţi citit mai sus, pe primele două pagini.  Acum urmează ceva cu totul neaşteptat:
„Mântuirea subiectivă este consecinţa răscumpărării în Iisus Hristos, prin care ne-a venit harul şi adevărul (Ioan 1:17). În concepţia Bisericii noastre şi spre deosebire de protestanţi, potrivit textului de la Romani 8:29, este o renaştere spirituală adevărată şi reală a omului, prin care el devine drept înaintea lui Dumnezeu. Ea progresează sau regresează datorită unor condiţii subiective ale creştinului, fiind  dependentă de pregătirea şi ridicarea lui din punct de vedere moral. Ea este deci susceptibilă de creştere, întărire şi desăvârşire, dar fiindcă este legată nu numai de voinţa şi de lucrarea omului, ci şi de cum va găsi Dumnezeu rezultatul acţiunilor lui, nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa.        De aceea, omului îi este necesară continua lucrare în acest scop…” (pag.253, sublinierea noastră, Iosif Ţon) ).
Doar opt rânduri mai jos, tot pe pagina 253 se scrie:
„Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, deci nu este rezultatul vredniciei personale a omului: „Căci în dar sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la voi: al lui Dumnezeu este darul. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos spre faptele bune, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2:8-10).     
Iar, două pagini   mai încolo se scrie:
„Învăţătura Bisericii noastre susţine că alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” (pag.255).
Să se observe că în textul citat, din Sfânta Scriptură (Efeseni 2:8) se spune clar: „sunteţi mântuiţi prin credinţă… nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.
Să ne amintim că mântuirea înseamnă că Domnul Hristos S-a unit cu noi şi noi ne-am unit cu El. Aici, în Efeseni 2:10, ni se spune că zidirea, sau plantarea noastră în Hristos se face „spre faptele bune, ca să umblăm în ele”.
Să observăm logica textului Biblic: Mântuirea noastră s-a făcut numai şi numai „prin darul lui Dumnezeu” şi noi, prin credinţa noastră, ne-am însuşit darul mântuirii, acceptând astfel unirea cu Hristos în vederea faptelor bune pe care le-a pregătit Dumnezeu ca să umblăm în ele.
Noi nu facem fapte bune ca să fim mântuiţi, ci facem fapte bune fiindcă suntem mântuiţi.
Domnul Iisus Hristos, în Predica de pe munte, se referă la fapte ca fiind „roade”. El ne dă cheia cum să cunoaştem pe adevăraţii creştini: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?... Pomul bun nu poate face roade rele,  nici pomul rău nu poate face roade bune… Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7: 15-20). Roadele de care vorbeşte Iisus Hristos că pe baza lor va despărţi la judecată oile de capre trebuie să se vadă deja de pe acum. Noi de pe acum ştim că suntem oile Lui, fiindcă „oile Mele cunosc glasul Meu”. Domnul nostru, care este Păstorul nostru cel Bun, ne spune că acum „Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:11-14). Noi nu trebuie să aşteptăm până la judecata finală ca să cunoaştem aceste lucruri. Tocmai în aceasta stă frumuseţea vieţii creştine, că ştim de pe acum că am fost mântuiţi şi suntem oile Domnului nostru Iisus Hristos, suntem ai Lui şi El este al nostru.
Tot astfel, Apostolul Pavel ne spune că ne-am făcut una cu Hristos „pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” (Romani 6:6). De asemenea, Duhul Sfânt ne este dat  ca să căpătăm puterea necesară să trăim o viaţă curată: „Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14).
Prin urmare, afirmaţia că „alături de credinţă şi faptele bune sunt necesare pentru mântuire” contrazice în mod vizibil textul Sfintei Scripturi! Faptele bune sunt dovada mântuirii, nu cauza mântuirii.
Şi tot astfel, afirmaţia că „nimeni nu poate fi sigur de mântuirea sa” este totalmente contrară Sfintelor Scripturi!
Dar, dacă citim mai departe în cartea de dogmatică ortodoxă, suntem surprinşi să vedem cum se mai adaugă şi alte cerinţe pentru dobândirea mântuirii:
„Mântuirea subiectivă  sau îndreptarea trebuie  să şi-o însuşească însă fiecare creştin în mod personal, împropriindu-şi roadele răscumpărării sau împăcării de pe Golgota. La dobândirea acestei mântuiri, în afară de harul însuşit sau câştigat prin Sfintele Taine, sunt necesare credinţa şi faptele bune ale creştinului, la care însă se adaugă şi mijlocirea sfinţilor prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Desigur, lucrarea pentru dobândirea mântuirii subiective trebuie să şi-o facă fiecare creştin personal. Dar Biserica, prin sfintele ei slujbe şi îndeosebi prin Sfânta Liturghie, de asemenea sfinţii prin rugăciunile lor, mijlocesc  pentru creştini către Dumnezeu, pentru ca aceştia, pentru milostivirea dumnezeiască, să-şi poată dobândi mântuirea, ceea ce nu este un lucru uşor” (pag.264).
Pentru dobândirea mântuirii, „care nu este lucru uşor”, se mai adaugă imediat următoarele: cinstirea sfintelor moaşte, cinstirea sfintelor icoane, cinstirea sfintei cruci, preacinstirea Maicii Domnului” (pag. 264-272).
La toate acestea se mai adaugă teoria că tot ce a realizat Fiul lui Dumnezeu pe cruce este acum depozitat în Biserică şi „astfel Biserica este vistieria puterii răscumpărătoare a jertfei de pe cruce, iar prin  Tainele cu care a înzestrat-o dumnezeiescul ei Întemeietor, ea împărtăşeşte credincioşilor harul divin până la sfârşitul veacurilor. Ea e vistieria nesecată şi neîmpuţinată a harului divin pe care îl împărtăşeşte fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine” (pag.330).
Dacă întrebăm pe un teolog ortodox ce este de fapt Biserica, acesta îţi va răspunde că Biserica, în esenţa ei este alcătuită din ierarhia ei, adică din episcopii, mitropoliţii şi patriarhul ei. Iată concluzia din manualul de care ne-am folosit noi;
Biserică-ierarhie-taine este „sfânta triadă” în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor” (pag.331).
Să observăm contradicţia: La început ni s-a explicat cum mântuirea noastră o realizează, o face, o împlineşte Fiul lui Dumnezeu pe crucea de la Golgota şi că noi doar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă. Acum ni se spune că mântuirea se realizează prin sfânta triadă care este Biserica-ierarhia-tainele.
În Matei 17:18 citim că Domnul Iisus spune „Eu voi zidi Biserica Mea”, apoi în Matei 18:20, după ce ne spune că dacă nu ne putem împăca cu fratele nostru să-l spunem Bisericii, El adaugă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” şi prin aceasta ne dă definiţia Bisericii!  Lucrul acesta îl întăreşte Sfântul Apostol Petru, care, scriind către toţi creştinii, ne spune: „Voi sunteţi o preoţie sfântă… şi voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească…” (1 Petru 2: 5 şi 9) . În teologie, învăţătura aceasta se numeşte preoţia tuturor credincioşilor! Prin urmare, Biserica nu este ierarhia, Biserica este alcătuită din toţi creştinii adunaţi laolaltă în Numele lui Isus!!
Am văzut deasemenea că în „Dogmatica ortodoxă” ni se spune că dobândirea mântuirii „nu este un lucru uşor”, fiindcă pentru a o dobândi ne trebuie intervenţia Bisericii, a ierarhiei, a sfinţilor, a Maicii Domnului, a moaştelor, a icoanelor.
Mântuirea, care în Sfânta Scriptură, adică în Cuvântul lui Dumnezeu, este prezentată ca fiind lucrarea Domnului Iisus pe cruce, însuşită de noi prin credinţă,   în partea a doua a dogmaticii ortodoxe ni se prezintă ca fiind ceva foarte complicat, greu de obţinut şi nimeni nu poate şti în viaţa aceasta dacă este mântuit ssau nu. Dar noi am văzut că în Sfânta Scriptură ni se spune că aici şi acum noi ştim că am fost şi suntem mântuiţi, ştim că am devenit copii ai lui Dumnezeu, ştim că ne-am făcut una cu Domnul Iisus Hristos, ştim că suntem „în El” şi că „El trăieşte în noi”, ştim că avem părtăşie cu Dumnezeu, ştim că avem viaţă veşnică, ştim că vom petrece veşnicia cu Mântuitorul nostru, care ne-a garantat că acolo unde este El vom fi şi noi!
Desigur, mântuirea ca relaţie personală cu Dumnezeu, este ceva care durează toată viaţa şi de aceea cere  cultivarea ei, creşterea ei, cere studierea cuvântului lui Dumnezeu, cere cooperarea noastră cu Dumnezeu. Despre aceasta vom discuta într-un alt articol.
Aici vrem doar să adăugăm că lucrurile ne-biblice pe care ortodoxia le adaugă pentru dobândirea mântuirii sunt oferite pe bani. Dorinţa actuală a Bisericii ortodoxe române de a stoarce bani de pe popor prin oferta unor lucrări plătite este extrem de primejdioasă spiritual. Tocmai lucrurile acestea le-a înlăturat Reforma religioasă de acum cinci sute de ani. O asemenea Reformă ar revoluţiona şi viaţa spirituală din România.
Esenţa Reformei.
Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om ca un dar, care se însuşeşte prin credinţă.
 Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.
Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, pe sfinţii, pe Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.
Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sacramentele, tainele). 
Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.