Timpul s-a oprit în loc.
A încremenit.
Din ziua când Barnevernet a intrat
în viața noastră, nu mai reuşim să ne-adunăm la loc… Nu ne mai revenim.
Tot stăm în genunchi, plângând, implorându-l pe
Dumnezeu…
Să îndrepte tot ce s-a frânt în noi! Tot ce-a murit…
Să repare ce-a mai rămas… Să ne-aducă înapoi copiii luați…
Patru paturi goale – mai goale decât însuşi sufletul
meu!- au rămas singure în camera tristeții. Au jucării pe ele, dar nimeni nu se
joacă aici. Nimeni nu aleargă prin cameră. Nu sunt râsete de copii… Totul în
jurul lor e pustiu acum.
A trecut Barnevernet… Şi ne-a luat copiii!
Patru
paturi goale în casa Bodnariu, două în casa Nan, trei paturi goale la
necunoscuții aceia… Unul, la mama care vrea să-şi ia viața acum…
Nici
cu lacăte dacă le-aş sigila sau îngropa cumva sub pământ, n-aş putea ascunde
durerea imensă ce răzbate din casele acestea… Case de oameni ucişi din viață!
Case îndoliate de hoții de copii!
…
Nimeni nu ar trebui să se joace însă nici cu viața copiilor şi nici cu a
noastră!
Căci,
privim paturile goale acum… Paturile din casele golite de copii. Dar, chiar
dac-ar fi să murim în stradă, vom face totul ca să ne salvăm copiii!...
George Alexander
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.