Mulți dintre noi am fost loviți de vâltorilele vieții. Unii au fost măturați cu totul de furtuni în care partenerii de căsătorie, copiii, părinții sau prietenii au devenit în mod neașteptat dușmanii noștri. În astfel de cazuri, familiile, bisericile și instituțiile sunt împrăștiate în cel mai scurt timp. Lucrurile dragi nouă se sfărâmă. Vâltori de pasiune despre care nu am crezut niciodată că ar putea exista în noi - iubire nelegitimă, poftă irezistibilă pentru faimă sau bani, tentații de a juca, bea sau de a folosi droguri, excese de mândrie, mânie sau ură - au distrus tot ceea ce am considerat sigur în viața noastră materială și spirituală. Aceste vâltori devastează de asemeni națiuni întregi.
În urmă cu peste 200 de ani, trăia în Anglia un cizmar pe nume William Carey 1761-1834. El obișnuia să aibă hărți vechi ale Indiei și Chinei pe pereții atelierului său. În timp ce batea tălpile de încălțăminte, se gândea la sufletele pierdute din țările respective, se ruga pentru ele și plângea. În cele din urmă, în loc să trimită daruri misionarilor, a mers el însuși la necredincioși și a adus mii dintre ei la mântuire. Vă sugerăm să luați o hartă sau un glob și să răspândiți cuvântul lui Dumnezeu în fața ochilor voștri. Gândiți-vă un timp la imensele teritorii în care Hristos nu este cunoscut. Aveți compasiune pentru milioanele prinse în vârtejul agresiunii comuniste și islamice.
A trăi în împarația lui Hristos înseamnă a fi preocupat de întreaga lume, deși este posibil să trăiești și să mori o ființă limitată. Ce ar trebui să facă un creștin când se confruntă cu un uragan? În loc să se înfricoșeze, el ar trebui să îl privească drept în ochi; atunci va avea o surpriză plăcută. Ezechiel a văzut un vârtej apărând dinspre nord și „din mijlocul acestuia au apărut sub înfățișarea unor ”îngeri speciali ”(Ezechiel 1: 4,5) Există îngeri ai harului și în vâltoarea vieții tale, pe care îi poți chema. Cu toții putem evoca în imaginația noastră o persoană absentă și putem conversa cu ea mental, dar evocarea nu o face să și apară. Dacă evoc un înger, el răspunde în mod real. Prin urmare, depinde de noi să vedem îngerii în vâltorile care par să ne distrugă viețile. Acești îngeri ne vor mângâia.
Deși avea doar patru ani, copilul unui martir creștin rus FRIESEN, a pus o întrebare rezonabilă: „De ce tata rămâne atât de mult în rai?” Din păcate, el nu a primit răspunsul corect. Cei care au murit pentru Hristos nu rămân doar în ceruri, ci primesc o nouă misiune. Un „nor de martori” din toate epocile care sunt în viață și îi întăresc și îi înconjoară pe credincioși. (Evrei 12: 1)
Când eram în închisoare sub comuniști, la carceră. am simțit apropierea pastorului evreu omorât FEINSTEIN, un predicator care a jucat un rol în convertirea mea înainte de a muri ca martir. Cei care au suferit foarte mult pentru credință sunt înconjurați de îngeri și acest nor de martori. Ei predică așa cum alții nu pot. Evident, o persoană care a purtat cu voioșie o cruce grea vorbește cu o voce diferită de cea a cărei cunoaștere este doar din cărți.
Preotul ortodox român CALCIU a suferit în închisorile regimului comunist din România șaisprezece ani. Se poate sesiza acest fapt când citiți predicile care au dus la o nouă arestare. În ciuda întregii suferințe, el a scris: „Fără înviere, omul ar fi cea mai nefericită ființă de pe pământ, pentru că plantele și animalele nu știu că vor muri, în timp ce noi suntem bântuiți de ideea: "voi muri, poate chiar azi, deși sunt tânăr". Ateii interzic orice credință în înviere. Dar fără ea, care este sensul intervalului scurt dintre naștere și moarte? Ateii înșiși se tem de propria dispariție când mor. Au fost ridicate mausolee conducătorilor lor, un substitut tragic pentru aspirația înnăscută a sufletului spre eternitate. „Iisus ne-a oferit o moarte fără teamă, o înțelegere între moarte și fericire, deoarece El a oferit garanția că moartea nu este un sfârșit, ci începutul vieții veșnice”.
CALCIU a văzut îngerul în mijlocul vijeliei. Deoarece există îngeri în furtună, sistemul ateu nu a reușit să distrugă credința. Când treci prin apelele adânci ale suferinței, mai există încă o cerință: considerați durerile la trecut.
Iisus, deși s-a simțit abandonat când a fost ridicat pe cruce, nu a spus, așa cum cineva s-ar putea aștepta: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce mă părăsești?” ci mai degrabă, "De ce M-ai părăsit?" A folosit timpul trecut. Spiritul omului poate anticipa evenimentele viitoare cu bucurie sau tremurând. În același timp, poate plasa evenimente prezente în trecut.
Pentru Isaia, Dumnezeu a dat înapoi cu zece trepte umbra pe ceasul solar. (II Împărați 20:11) Dacă regele a avut dureri la ora 16:00, durerile ar fi aparut la 6 a.m. De aceea, durererile dispăruseră. Și noi putem avea acest privilegiu. Ne-am putea îneca durerea în toată suferința trecută a oamenilor lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei.
Am primit multe scrisori de la creștini care, atunci când se confruntă cu vâltorile vieții, gândesc la fel. Într-una spune, „La citirea celor scrise de tine și văzând imaginile celor închiși sub dictaturile comuniste pentru că au predicat Evanghelia, am plâns cu multe lacrimi”. Un alt creștin mi-a scris: „Exemplele de curaj și dragoste pentru Hristos arătate de cei ce au suferit în țările comuniste mi-au alungat frica”.
