Horațiu Pepine 🔴 Ar trebui să susținem egalitatea de gen?

Ar fi de dorit să devenim pe deplin conștienți de cuvintele pe care le utilizăm, căci ele nu sunt întotdeauna inocente, putând ascunde, la fel ca virusurile de calculator, conținuturi ideologice subversive.

Revoluțiile încep cu limbajul. Cuvintele noi, aparent sinonime cu cele vechi, aduc prin utilizarea lor frecventă o altă perspectivă, o altă decupare a realului și o altă raportare față de lucruri. Un foarte bun exemplu este cuvântul ”gen” ca în fraza următoare: ”Reforma clasei politice fără un just echilibru de gen este o utopie”. Afirmația aparține unei deputate, care remarcă cu ochi critic numărul mic de femei pe listele electorale ale partidului propriu: „Din păcate, în rândul celor 181 de candidați dezirabili ai PNL pentru Camera Deputaților și Senat, doar 21% sunt femei, iar 79% sunt bărbați.” (Andreea Paul, Agerpres).

Prin urmare cuvântul ”gen” se referă aici la sexul persoanei și aceasta este utilizarea cea mai frecventă, dar sensul său este mai cuprinzător. Nu știm dacă toți cei care utilizează noul termen sunt pe deplin conștienți de conținuturile sale, dar odată intrat în uz, el va tinde să modifice raportarea față de lucrurile pe care le desemnează, fie că vorbitorii înțeleg, fie că nu înțeleg acest lucru.

Cu siguranță că unii înțeleg prea bine, căci au adus termenul acesta în limba româna ca pe o achiziție revoluționară din bagajul stângii progresiste pentru care ”natura umană” este un simplu construct cultural. A spune ”gen” în loc de ”sex” echivalează cu a afirma caracterul pur convențional al sexelor și evident interșanjabilitatea lor. Dar mai înseamnă și faptul că sexele nu sunt doar două (femeiesc și bărbătesc), ci trei sau mai multe, numărul lor fiind nedeterminat, de vreme ce nu ar exista niciun fundament natural. Transsexualitatea ar fi, în această reprezentare, condiția generică a omului. Sau altfel spus, omul nu este bărbat și femeie, ci altceva, mereu transgresiv și liber în autodefinirile sale.

Dacă în limba română termenul ”gen” e utilizat pe scară largă în mod cel mai adesea naiv, în societățile occidentale se poartă de multă vreme o veritabilă bătălie politică în jurul acestui cuvânt care își propune să ruineze nu doar imaginea omului creat, dar și pe aceea a științei evoluționiste a naturii. Recent, papa Francisc condamna manualele școlare care insinuează ideea că băieții nu ar fi neapărat băieți și fetele nu ar fi neapărat fete, totul reducându-se în cele din urmă la o chestiune de liberă opțiune: adică așa numita ”teorie a genului”. Dar Darwin însuși, ca papă al evoluționismului, ar fi putut face exact același lucru, căci teoria genului contestă orice condiționare naturală a omului.

Ceea ce dorim să semnalăm aici este că, în România, termenul ”gen” a fost introdus ilicit, fără dezbaterile și explicațiile cuvenite și adoptat în necunoștință de cauză. Îi poți auzi vorbind de ”egalitatea de gen” pe oameni care, evident, nu știu bine ce spun. E ca și cum niște negustori ar lăuda ”societatea fără clase” fără să bănuiască ce urmări ar avea asupra negoțului lor.

Horațiu Pepine 🔴 Spre un Barnevernet românesc

Subiectul ”educației parentale” nu este politic prin el însuși, dar, dacă el tinde să coalizeze oamenii, atunci el devine politic provocând resentimente față de politicile occidentale.

A produs un val mare de critici o strategie lansată în dezbaterea publică de Ministerul Educației. Dar încă nu s-a spus tot ce era de spus. Proiectul a fost retras între timp de pe site-ul ministerului fără nicio explicație. De aceea, până la clarificarea situației, este firesc să continuăm a discuta proiectul a cărui apariție nu este accidentală.

Cu vreo doi ani în urmă, producea o mare emoție cazul unui cuplu de români emigrați în Norvegia, căruia autoritatea locală dedicată (Barnevernet) i-a interzis să-și mai crească copiii, argumentând că nu ar avea ”competențele parentale” necesare. Limbajul este esențial, căci el conține un mod de gândire și, totodată, include in nuce un mod de operare. Or, strategia educațională de mai sus își propune ca obiectiv central să ”reducă deficitul de competențe parentale semnalat la nivelul societății românești” (Art. 47). Adoptarea unei asemenea strategii ar atrage automat după sine și apariția unui organism menit să vegheze asupra rezultatelor obținute și mai ales asupra conduitei ”parentale” prin raportare la noul sistem normativ.

Cu alte cuvinte, într-o țară ca România, care s-a arătat atât de indignată de abuzul instituției norvegiene, ar urma să apară un Barnevernet local. E adevărat că strategia nu enunță explicit înființarea unei asemenea instituții, dar ea derivă cu necesitate dintr-o logică administrativă inconturnabilă. De altfel la Art 51.4. este semnalată ”lipsa instrumentelor de monitorizare şi evaluare a procesului de educaţie parentală”, iar la 51.7.” insuficienţa unor mecanisme sociale și educative de responsabilizare a părinților privind educaţia, protecţia şi sănătatea copilului.” Așa cum libera concurență e păzită de Consiliul Concurenței, așa cum etica emisiunilor de radio și televiziune e păzită de CNA sau non-discriminarea de CNCD, respectarea normelor parentale ar avea nevoie de un organism dedicat, un Barnevernet românesc.

Strategia aceasta, spuneam, nu este întâmplătoare deoarece ea ține de un întreg sistem de gândire care ia avans în societățile occidentale și mai ales în cele nordice, propunându-și să ocupe locul lăsat vacant de vechea etică religioasă. Într-o carte pe care am mai citat-o, ”Amurgul datoriei”, sociologul francez Gilles Lipovestky arăta cu o remarcabilă claritate modul în care demiterea restricțiilor religioase nu a dus la anarhie totală și la neînfrânare, ci mai curând la emergența unui moralism laic, pe alocuri chiar mai strict, care tinde să ofere o nouă reglementare a tuturor domeniilor vieții și inclusiv a sexualității. Deși acum două decenii și mai bine când apărea cartea, mișcarea #MeToo nu apăruse, aceasta ilustrează perfect noul moralism tot mai sever care tinde să înlocuiască vechea etică, inclusiv prin excesele sale și prin literalismul ei rigid. Inițiată ca reacție legitimă față de violența sexuală masculină, mișcarea riscă să devină o formă de persecuție a masculinității și a psihologiei sale specifice.

Revenind la tema noastră, strategia vizează înlocuirea ambianței creștine din familiile românești (exact aceea pe care o incriminau și denunțătorii Barnevernet) cu una nouă în care băieții și fetele cresc indistinct fără să aibă o ”identitate de gen”, adică una în care rolurile sunt perfect interșanjabile. La Art. 59.1. se arată:  ”Mai mult decât atât, stilurile parentale trebuie revizuite din perspectiva relaționării cu copiii și înlăturării stereotipiilor de gen, care influențează traseele de viață diferite ale fetelor și băieților, în acord cu legislaţia naţională anti-discriminare şi cu standardele Naţiunilor Unite şi ale Comisiei Europene în acest domeniu.”

Lăsând deoparte mica fraudă (căci ”standardele” invocate nu există în documentele Comisiei Europene, formulări asemănătoare putând fi găsite cel mult în diferite proiecte de raport ale Parlamentului European sau în documente ale Consiliului Europei), nu este deloc statornicit prin cunoașterea științifică sau vreun alt tip de inițiere că ar fi bine ca băieții și fetele să fie crescuți indistinct, cu o conștiință de sine neclară și mereu modelabilă. Ba, dimpotrivă, în societățile occidentale, acolo unde s-au desfășurat ample campanii de promovare a așa numitei ”teorii a genului”, reacțiile societății sunt tot mai potrivnice, după cum se poate constata în Franța. După experiențele nefericite ale administrației Hollande, președintele Macron a devenit tot mai prudent cu aceste subiecte care au bruscat bunul simț comun într-o măsură fără precedent.

În țările Europei de est, asemenea abordări atrag însă reacții și mai puternice de împotrivire dintr-un motiv pe care tot autorul citat mai sus le pune indirect în evidență. Căci societățile Estului (mai ales Polonia și România și într-o mai mică măsură Ungaria și Cehia) nu ”au ieșit din religie” cu totul, nu au abandonat atât de radical ”etica datoriei”, ceea ce face ca moralismul laic să nu întâlnească aici un teren viran, ci o etică religioasă încă funcțională.