Toată
viața mea până acum, am acționat și funcționat pe baza unor principii solide.
Am stat cu nasul în carte având ca scop final o meserie, un statut social și o
viață bună pentru mine și pentru familia mea. Nu discoteci, nu viață de
student, doar carte, olimpiade, examene. Când am terminat cu învățatul, am tras
o linie și am răsuflat ușurată. Mă gândeam că sacrificiile au luat sfârșit, s-a
meritat și de acum încolo am dreptul la o viață normală. M-am măritat-încă un
punct bifat pe lista de "to do", am rămas însărcinată și părea că
viața începe să semene cu visele mele. Apoi, totul s-a prăbușit ca un castel de
nisip. Din acel moment "to do list" a devenit o improvizație de zi cu
zi în care nu aveam altă posibilitate decât aceea de a alege între un rău mai
mare și altul mai mic. Visul meu s-a transformat într-un roman de Kafka în care
eu aveam rolul principal dar pe care creierul meu refuză să îl accepte ca a fi
realitatea. Din copilul cuminte care stătea și buchisea până târziu în noapte
am devenit, pe hârtie, din condeiul celor care ar fi trebuit să ne ajute, cel
mai periculos criminal al Finlandei. Deși creșteam în genunchi trei copii de
una singură, din condei efortul meu era criticat, măsurat și judecat. Desi
mergeam la servici, plăteam taxe, număram fiecare bănuț să ajungă pentru copii,
eram condamnată și execută în public pentru aceasta. Oameni care nu au ridicat
niciodată un deget pentru copiii mei, care nu i-au vegheat când erau bolnavi,
care nu le-au cumpărat vreodată un capăt de ață, îmi cântareau fiecare mișcare,
o analizau și o judecau. Acești oameni au început să-mi controleze total viața.
Am continuat să lupt, să muncesc, să plătesc taxe, să cred în bine și că
adevărul va triumfa. Până acum. În continuare oamenii importanți mă judecă, iau
decizii, îmi decid viața, fără ca eu să am un cuvânt de spus. Nimic din ce am
făcut (desigur și greșeli ca tot omul) nu m-a ajutat și nu ne-a ajutat. Nu
le-am putut oferi copiilor o copilărie normală. Nu am fost în stare să îmi ofer
mie o viață normală. Principiile și morala au avut efect invers. De ani de zile
mă simt ca un condamnat expus gol în piața publică.
Am
așteptat ani de zile să vină cineva să ne facă dreptate. Zi de zi, așteptam. Nu
a venit nimeni și stau în continuare în aceeași piață publica, dezgolită de
vise, principii, dorințe, în timp ce în jurul meu oamenii își dau cu părerea în
fel și chip. Nu știu cum să ies din asta, cum să îmi recâștig speranța și unde
am putea găsi un loc unde să ne simțim, în sfârșit, în siguranță. Nu știu unde
aș putea găsi o "acasă" pentru noi. Vine Crăciunul. Nu mai am
speranțe că va veni și pentru noi. Poate totuși...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.