Trăim vremuri în care faimoase competiții de muzică, sport, frumusețe sau cultură generală au ajuns să fie despre corectitudinea politică, nu despre excelența intelectuală, atletică sau artistică a concurenților. E judecată nu vocea interpretului, ci conduita lui privată.
Se premiază nu măiestria, ci alinierea ideologică. Numai așa mi-am putut explica eliminarea tinerei Laura Bretan și succesul lui Duncan Laurence din finala găzduită-n Israel.
Pe vremea lui Ceaușescu, nu puteai ajunge director de școală, fabrică sau uzină dacă nu își declarai adeziunea la Manifestul Partidului Comunist. Astăzi nu se vorbește despre revoluția proletariatului, ci despre revoluția multiculturală. darurile tale șlefuite prin sudoare și muncă sunt mai puțin importante decât apartenența stridentă la un anumit grup.
Nu ești obsedat de chestiunea sexualității? Nu aderi la tribul progresist? Vei fi descalificat, penalizat sau marginalizat. Nu vrei să împarți lumea între minorități și majorități? Comisarii PC te vor încondeia. Niște lătrăi ignari și complexați au ajuns să terorizeze tinerele talente și să impună pretutindeni reflexul auto-cenzurii.
Oare cum ar fi fost dacă profesoara mea de română m-ar fi întrebat la școală nu despre Eminescu, Slavici sau Caragiale, ci despre... religia părinților sau credințele bunicilor? Sau ce-aș fi zis, în plină dictatură, dacă proful de geografie mi-ar fi dat note în funcție de... lungimea pletelor? Oare n-aș fi protestat, mă întreb?
De ce nu-i suficient să fiu un profesionist, astăzi, păstrându-mi simțul pudorii? De ce opiniile mele private sunt analizate de un juriu plătit din bani publici? Oare pentru că sexomarxismul (pentru a-l cita pe Adrian Papahagi) a devenit doctrina oficială a mediului artistic?
Secole la rândul, Occidentul s-a dezvoltat prin specializarea competențelor, mizând pe ierarhia meritului individual. De-o vreme încoace, în locul științei sau al virtuozității a apărut ideologia colectivistă, adică surogatul de filozofie pentru atotștiutori.
Spațiul public e sufocat de zgomotul celor care n-au dileme, dubii sau remușcări. Pentru aceștia, arta nu trebuie să transmită emoții și să reveleze taine. Nu. Frumosul trebuie subsumat activismului găunos. În locul cântecului, ai parte de trăncăneală și verbozitate.
Posesia ideologică maschează precaritatea intelectuală a individului, autosuficiența, lipsa de idei și încremenirea-n proiect.
Poate civilizația noastră va redescoperi, cândva, calea aspră către triada Binelui, a Frumosului și a Adevărului. E ultima bătălie care ne-ar mai putea salva.
Mihai Neamțu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.