Ce trăim acum nu e viaţă. Isus când l-a înviat pe Lazăr a zis: „Eu sunt
învierea şi viaţa”. Adică viaţa urmează după înviere. Ce trăim noi acum e o
luptă oarbă şi cruntă pentru existenţă. Serviciu, şcoală, pâine, medicamente, copii, maşină defectă, un
casetofon, o cafea. Şi iarăşi : luni, marţi, miercuri, sâmbătă, duminică la
Biserică. Visăm la concediu, la vacanţă dar avem tot mai puţin timp. Suntem mai
reci, mai indiferenţi, mai egoişti. Fiecare în cochilia lui, cu visuri mărunte,
cu refulări zilnice. Iubim narcisist şi în fugă. Ne este frică de propriile
sentimente. Cerul are gust de pământ, spitalele sunt pline de bolnavi de
cancer, suferinţă, lipsă, sărăcie a minţii, a sufletului şi buzunarului. Ne-am risipit prin toată lumea, am vrut să ne fie mai bine şi la mulţi ne
este. Dar sufletele au rămas tot pustii, am luat cu noi şi nepăsarea, egoismul,
tristeţea, gelozia, neiubirea.
Trenul vieţii ne poartă cu viteză spre ultima staţie. Suntem mai aproape de sfârşitul tuturor lucrurilor cum n-am fost
niciodată. De aceea, acum, a te preocupa de mărunţişuri este o nebunie iar a
căuta fericirea pe pământ este moarte sigură. Fericirea nu atârnă de
împrejurări. Fericirea are de-a face cu Dumnezeu care e invariabil aşezat la
capătul de linie al vieţii noastre.
Va trece şi iarna. De fapt vor trece toate. Cine iubeşte viaţa aceasta
o va pierde pe cealaltă. Priviţi spre oameni şi veţi vedea necazuri mai mari ca
ale voastre. Priviţi spre pământ şi veţi vedea că nimic bun nu poate să vă
ofere. Priviţi spre cer şi veţi vedea că dincolo de stele e ceva ce-aţi visat
şi mult mai mult.
Pământul e ultima staţie spre fericire.
Vladimir Pustan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.