Duminică avem în Biserică Sărbătoarea Mulțumirii sau Ziua Mulțumirii. Dar mulțumirea n-ar trebui să fie o sărbătoare ci o atitudine. Înainte de a fi un sentiment mulțumirea e o datorie. Buruienile cresc singure dar florile trebuie cultivate. Mulțumirea, o floare rară pentru că noi credem că ni se cuvin o sumedenie de lucruri. Viața, sănătatea, pâinea, un prieten, ziua de azi, soarele de octombrie.
Într-o lume plină de nemulțumiți (de felul cum arată, cât au, pe cine au) e vremea să lăsăm să se înțeleagă că avem o atitudine de extratereștri veniți de pe planeta gurii până la urechi. Singura nemulțumire permisă în Scriptură este cea față de nivelul spiritual. Mulțumit de ceea ce ai, nemulțumit de ceea ce ești. Pavel zice să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Dacă luăm de bună porunca asta, ar trebui să-I mulțumim și pentru citostatice.
Am ajuns la concluzia că mulțumirea nu-i altceva decât o pereche de ochelari de cal cu care vedem voia lui Dumnezeu ca pe o obligație de a mulțumi Lui pentru tot și toate.
Anul trecut când am vrut să iau și eu o farfurie cu parizer și chiftele de la sărbătoarea bisericii ca să am cu ce socializa, mi s-a spus că nu a mai rămas nimic.
Am mulțumit lui Dumnezeu că am frați sănătoși. Și mai târziu am mâncat pizza, ajungând la concluzia că unui vegan nimeni nu i-ar fi luat mâncarea de sub nas…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.