Fratele Mihai Sârbu mi-a fost prieten şi un bun sfătuitor. Cei care l-au cunoscut pot spune același lucru. Soția sa, „mama Ani”, este o femeie care şi-a iubit soţul în momentele bune, dar şi în cele mai grele, a fost o soţie credincioasă care l-a sprijinit în lucrare, până moartea i-a despărțit. Acum, „pocăitul” nu mai e între noi, a plecat devreme, zicem noi, însă Tatăl a știut ceasul plecării lui. Suntem întristaţi şi ne gândim că așa cum ni s-a adresat el, nu ne va aborda nimeni: „Pocăitule…, cum ești?” Mă gândesc că oamenii de valoare se răresc şi dispar din lumea aceasta plină de amărăciune. Am văzut mesajele de apreciere, am fost surprins să constat că sunt foarte multe, păcat însă că el nu mai poate citi aprecierile noastre. Îți dai seama cât de mare a fost un copac doar după ce a fost doborât la pământ, spunea cineva.
Fratele Mihai nu se mai poate bucura de aceste mesaje! Cred că ar fi fost încurajat mult mai mult dacă în timpul vieţii ar fi aflat câţi prieteni are și cât îl apreciază aceștia! Îi erau mai de folos atunci decât acum… Pentru fratele Mihai nu mai au nicio valoare cântarea, predicarea, rugăciunea, aprecierea, laurii, florile, coroanele, pledoariile pompoase… El a rămas smerit și L-a slujit pe Domnul cu bucurie și când a fost și când nu a fost susținut și încurajat. M-am întrebat: de ce trebuie să plece un om al lui Dumnezeu ca să fie apreciat? De ce trebuie să fie doliu în casa cuiva ca să sensibilizeze inimile noastre, chiar a celor care s-au purtat uneori ca vrăjmaşi ai lui? Cred că este o lecție usturătoare pentru toți care nu știu să se poarte cu slujitorii Domnului, ci mai degrabă îi fac să lucreze suspinând… M-aş bucura mult, în aceste momente de amărăciune, să învățăm să ne purtăm cu slujitorii Domnului, să fim mai atenţi, să nu-i întristăm, grăbindu-le plecarea. Sunt convins că și fratele Mihai a adunat multă, multă, multă amărăciune, ştiută doar de el… Iar acum, ce facem noi cu cei rămași?
Oare vom învăța noi lecția aceasta vreodată, lecția respectului față de oamenii lui Dumnezeu? Sigur, după trei zile fiecare îşi va vedea de drumul lui, se va așeza uitarea și amintirile din când în când ne vor pătrunde ființele. De la cimitir, după o mâna strânsă familiei îndoliate, îşi vor vedea de drum toţi. Mama Ani se va întoarce acasă, în doliu, într-o casă goală și va încerca să depășească momentul, dar hainele fratelui Mihai, papucii, cărţile, Biblia, ochelarii lui… toate se vor transforma în picături amare datorate despărţirii. Ce veți face? Veți fi alături de mama Ani? O veți chema la masa dumneavoastră pentru a-i ușura singurătatea? Veți întreba de nevoile ei? Veți fi gata să-i luați poverile? Iubiţi-o aşa cum v-a iubit Hristos! Nu ezitaţi să o întrebaţi, dar nu rămâneţi la un zâmbet, la cuvinte, ci mergeți mai departe! Ea a rămas singură! Nu mai are pe cine să se bazeze în momentele grele, nu mai are cu cine să zâmbească în timpurile frumoase. Partenerul ei de o viață a plecat… Până la revederea cu „pocăitul”, ea are nevoie de noi. Când va sosi momentul acela, şi sora Ani va păşi pe porţile Împărăţiei, Mântuitorul o va întâmpina, alături de fratele Mihai… Dar nu așteptați acel moment ca să vă exprimați mesajele frumoase, gesturile de încurajare și faptele creștinești, findcă va fi prea târziu pentru ea…!
Așteaptă-ne, frate Mihai, vom ajunge și noi!
Sorin Cigher – 28 aprilie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.