Voi enumera și comenta pe scurt câteva din manifestările pe care le puteți întâlni la orice întrunire la care este prezentă „ungerea” de la Toronto, așa cum le-a sintetizat în iunie 1996, la Conferința Metodistă Anuală, raportul Comisiei acesteia pentru Credință și Ordine (Faith and Order Committee’s Report to the Brithish Methodis Conference, Methodist Publishing House, June 1996).
1. Căderea pe jos, care este denumită și „Slain in the Spirit” (Înjunghierea în Duhul) sau „Resting in the Spirit” (Odihna în Duhul). O mare parte a participanților la o întrunire de tip Toronto Blessing (și nu numai acolo), cad la pământ, cad pe spate mai ales la atingerea pastorului sau predicatorului. Oameni special instruiți cu prinderea celor care cad îi așează pe covor, ba chiar în unele cazuri (mai ales la femei) îi și acopăr cu pături sau cearceafuri gata pregătite în acest scop, ca „odihna” să fie după toate regulile.
Cu toate că voi reveni la căderile acestea atunci când vom dezbate suportul lor biblic, teologic, doresc să spun câteva lucruri:
a. Majoritatea căderilor menționate în Scripturi (Avram, Genesa 17:3; Daniel, Dan. 8:17-18; Petru și Ioan, Matei 17:6; Saul din Tars, Fapte 9:3-4; Ioan, Apoc. 1:17) sunt acțiuni spontane ale unor persoane copleșite de prezența lui Dumnezeu, lucru ce cotrastează mult cu covoarele noastre și cu „prinzătorii” instruiți gata să ne așeze cât mai comod la dușumea.
b. Cei care au căzut în Scripturi înaintea divinului, au căzut cu fața la pământ și nu pe spate cum se întâmplă azi.
c. Suspectez căderea pe spate ca un element învățat, intrat în conștiința creștinilor americani sau din alte țări, care „știu” că așa trebuie să te manifești atunci când „simți cercetarea” Duhului lui Dumnezeu. Credincioșii români, care n-au fost învățați de nimeni că trebuie să cadă în prezența Domnului, nu cad, chiar dacă uneori sunt „ajutați” de cei ce se roagă pentru ei. În schimb tremură. De aceea în Romania penticostalii n-au fost porecliți „holy rollers” (sfinții care se tăvălesc) ci „tremurici”.
2 Plânsul, este comun întrunirilor de tip Toronto Blessing. Găsim multe locri în Scriptură în care se menționează plânsul. În cea mai mare parte ele evidențiază o reacție naturală, previzibilă a experienței umane (vezi Genesa 27:38; Rut 1:9; Psalmul 137:1, Isaia 25:8, Matei 26:75, Luca 19:41, Ioan 11:35, Fapte 20:37, Filip. 3;18, Apoc. 5:4, etc.). În unele ocazii, plânsul este un răspuns la prezența lui Dumnezeu (vezi 2 Împ. 20:2-3., Ezra 10:1, Ioel 2:12, Luca 7;38). Când lacrimile vin din același motiv, al prezenței lui Dumnezeu, atunci ele sunt sănătoase și terapeutice. Dacă însă sunt rezultatul manipulărilor persoanei în cauză sau a altora ele își pierd orice semnificație pozitivă.
3. Tremurături și scuturături. Fenomenul întâlnit în Scripturi este de asemenea un act spontan ca răspuns la puterea, prezența, sfințenia, judecata și Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Exod 19;16; Ezra 9:4; Daniel 10:11; Matei 28:4; Luca 8:47; Fapte 7L32). Cu toții trebuie să ne ducem până la capăt mântuirea noastră „cu frică și cutremur” (Filipeni 2:12-13). Este oare vorba despre același lucru atunci când cei căzuți pe jos se zvârcolesc convulsionat, lovind din mâini și picioare?
4. Râsul. Numit și „râsul sfânt”, despre care unii autori spun că nu este nici râs nici sfânt, este probabil ceea ce caracterizează cel mai mult întrunirile Toronto Blessing. Cu toate că vom reveni la textele Scripturii cu privire la râs, trebuie spus că el este mult mai rar în Biblie. Texte, cele din Genesa 17:17; 21:6, sau din Psalmi 126:1-2, descriu o exprimare a bucuriei sfinte ca o reacție la bunătatea harului divin acordat cu generozitate. Biblia însă menționează râsul de multe ori ca batjocoră, ca sfidare (Neemia 2:19; Luca 6:25), amintindu-ne că nu orice râs este plăcut lui Dumnezeu (Iacov 4:9). Textele sfinte ne spun că bucuria adevărată poate să se exprime prin râs, dar ea este mult mai mult decât râsul. Îngrijorarea care o stârnește manifestarea de la Toronto este că râsul este „nefiresc”, nenatural. Unii spun că de aceea este „sfânt” tocmai pentru că nu este natural.
Consider că este normal oricărei ființe umane să râdă când este provocată de o situație comică sau de o glumă. Nu este natural, sau normal să râzi fără motiv. Cum poate fi interpretat râsul homeric și isteric al cuiva care ascultă o predică fără ca predicatorul să spună nimic umoristic? Unde putem găsi precedente scripturale unui asemenea comportament?
- Imitația de sunete animalice, grohăit, lătrat, răgete ca de leu, etc. Poate că cea mai controversată maifestare și noutate a lui Toronto Blessing este aceasta. Textele biblice cel mai des citate de apologeții mișcării sunt cele din profeții Mica (1:8) și Amos (3:8), care într-adevăr menționează sunete de animale, dar ele sunt doar metafore sau imagini poetice. „Leul răcnește; cine nu se va speria? Domnul Dumnezeu vorbește; cine nu va proroci?” (Amos 1:8). Cuvântul lui Dumnezeu este asemănat cu răgetul unui leu menit să sperie sau să inspire teama. Profetul Mica descriindu-și lamentația folosește comparații cu șacalul și ștruțul, primul un mamifer al doilea o pasăre.
Voi reveni la analiza biblică a acestei maifestări mai târziu, dar trebuie menționat aici câteva lucruri:
- Nici unul din versetele citate de apărătorii cauzei Toronto, nu poate fi forțat să spună că trebuie să ne manifestăm ca animalele în prezența lui Dumnezeu.
- În multe experiențe o asemenea manifestare nu pune în evidență prezența Duhului lui Dumnezeu, ci mai degrabă prezența celui rău.
- Nu avem niciun precedent biblic menționat în bogata experiență a Bisericii primare. Dacă se menționează undeva sunete deosebite în timpul rugăciunii (Romani 8:23, 27) ele sunt sunete omenești și nu animalice.
- Sunetele sunt percepute ca o degradare și umilire a oamenilor lui Dumnezeu, oferindu-se un nou prilej de vorbire de rău a lucrării lui Dumnezeu.
În „Toronto Blessing Scrolls”, din septembrie-octombrie 1996, Greg Makeham în răspunsul său unuia care întreabă despre sunetele de animale, spune: „În primul rând trebuie să luăm în considerare faptul că dacă creștinii trebuie să evite să facă ceea ce fac demonii, atunci nu ne mai rămâne prea multe de făcut! (Desigur NU mă refer la PĂCAT așa cum este descris el de Scriptură). Adevărul este că Dumnezeu este CREATOR, iar Satana nu face decât să IMITE!! Atât Scriptura cât și experiențele vieții (ocultismul, New Age, religiile estului, etc) dovedesc că demonii pot acționa și se pot manifesta în același moduri uneori ca și creștinii – de exemplu, demonii pot vorbi în limbi, pot vindeca oameni, pot să se roage lui Dumnezeu, să cânte, să citeze versete din Scripturi – asta numai ca să numim câteva! Desigur, aceste lucruri sunt contrafaceri, falsuri și nu stau în picioare ca lucrări ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ceea ce vreau să spun este că noi n-ar trebui să interzicem râsul sau sunetele animalice pentru simplu fapt că demonii se manifestă astfel – apoi, ca să fim consecvenți, ar trebui să interzicem și celelalte lucruri pe care le fac demonii așa cum le-am menționat mai sus!!! Să nu mai vorbim în limbi! Nici să favem vindecări! Nici muzică! – Evident, suntem ridicoli, nu-i așa?” (Greg Makeham, The Toronto Blessing Scrolls, septembrie-octombrie 1996, Joi, 12 septembrie 1996, (Triretreat@aol.com).
Lucrul care mă îngrijorează din logica acestui om, este că râsul și sunetele animalice sunt puse alături de rugăciune, închinare, citatul versetelor din Scriptură, cântare, darul vorbirii în alte limbi, toate lucruri pozitive, parte integrantă din viața creștinului care trăiește sub călăuzirea Duhului Sfânt. Dacă Satana vrea să le imite pentru a crea confuzie, este ușor de înțeles. De ce însă este necesar să-l imităm noi pe Satana care râde prostește și batjocoritor și care scoate sunete de animale? Pentru că nu ne mai rămâne mare lucru să facem și noi? Cui folosește faptul că-l imităm pe Satana „care răcnește ca un leu și caută pe cine să înghită?” (1 Petru 5:8). Ce beneficiu spiritual poate avea aceasta? Câtă glorie primește Dumnezeu în urma acestor răgete?
- Comportament de bețiv. O altă manifestare care îngrijorează este comportarea asemănătoare cu beția „beția în Duhul”. Orcum am vrea să găsim o bază biblică unui asemenea comportament, nu putem forța textele biblice furnizate. Bunăoară impresia unor batjocoritori la Rusalii (Fapte 2:13), că ucenicii ar fi „plini de must” sau turmentați, nu a izvorât din comportamentul lor bizar și ieșit de sub control. Ei îi auzeau vorbind în limbile grupărilor lor etnice, ceea ce este mai degrabă acțiune coerentă, controlată și sobră, decât rezultatul procentajului de alcool în sânge. Vom reveni și aici cu o analiză mai temeinică a textelor biblice invocate.
Îngrijorător peste măsură sunt rapoartele care consemnează faptul că cei „beți” astfel se urinează pe ei în public, sau declarațiile unor femei care susțin că în timpul acestei stări de beție și „înjunghiere”, căzute pe jos, au experimentat orgasme. Efectele sunt catalogate ca „eliberări” ale persoanelor implicate.
- Convulsii. Ele sunt catalogate ca semne ale prezenței lui Dumnezeu, când de fapt în Scripturi găsim exact opusul. În Marcu 1:25-26; scuturăturile menționate aici în comportamentul celui demonizat sunt numite în greacă: sparaxan – omul fiind aruncat în convulsii, sau spasme violente. Cuvântul vine de lasparasso (The Complete Biblical Library. The New Testament Greek-English Dictionary, Springfield, Missoury 1991, p. 87 – Vol. Sigma-Omega, 4375-5457), verb folosit doar în Marcu și Luca, descriind convulsiile celor posedați de demoni la întâlnirea lor cu Isus Christos. Verbul se folosește uneori în textele necreștine, descriind azvârlirea cât colo a unui om asaltat de coarnele unui animal. În textul Scripturii el desemnează întotdeauna spasmele produse de posesia demonică.
În toate manifestările de mai sus chiar dacă unele își găsesc precedente scripturale, ele nu pot fi normative, și mai ales ele nu pot fi etalonul de măsurat al spiritualității cuiva sau a eficacității întrunirilor religioase de orice fel. Putem spune că alții nu sunt binecuvântați de Dumnezeu dacă nu manifestă nici un alt semn vizibil asemănător celor de mai sus? În ultimă instanță ceea ce caută Dumnezeu de la fiecare din noi este să creștem într-un caracter tot mai aproape de cel al Domnului Isus Christos. Confruntați cu asemenea manifestări, trebuie să ne întrebăm dacă ele folosesc la ceva în construirea acestui caracter, și mai ales, dacă ele aduc glorie lui Dumnezeu și Împărăției Sale.
Articol preluat cu permisiunea autorului de aici: www.lascaupetru.wordpress.com
Vezi şi ultimele noutăţi în pagina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.