- Nota Redacției: În urma publicării recente în spațiul virtual a articolului "Întrebări pentru familia fratelui Iosif Țon" de către pastorul Daniel Brânzei, i-am solicitat domnului Prof. Dr. Iosif Țon un punct de vedere. Am primit următorul răspuns: "Principiul meu este să nu răspund atacurilor la persoană. Eu mă limitez la a expune credința mea în problema minunilor și a vindecărilor prin credință." Și ne-a trimis spre publicare articolul de mai jos:
Minunile în general și vindecările miraculoase în special
aprind mereu spiritele. Noi nu vom intra în luptă cu nimeni pe aceste teme, ci
ne limităm la a ne expune propria credință.
Să începem cu puțină istorie. În anul 1748, filosoful scoțian David Hume a
publicat un tratat despre gândirea umană. Capitolul 10 se întitula ”Despre
minuni”. Mai târziu l-a publicat ca o carte de sine stătătoare și cartea
aceasta a avut un impact extraordinar asupra gândirii din acea vreme.
Teza fundamentală a lui David Hume era că lumea
funcționează pe bază de legi fixe, care nu pot fi încălcate de nimeni. Minunile
ar fi o încălcare a acestor legi, lucru imposibil. Dar, spune Hume mai departe,
fapt este că nimeni în zilele noastre nu poate spune că ar fi văzut
întâmplându-se vreo minune, pentru simplul motiv că minuni nu se întâmplă.
Fiindcă descoperirea legilor pe baza cărora funcționează
lumea era un lucru de dată recentă și fiindcă aceste legi erau parte esențială
a gândirii ”științifice”, lumea cultivată nu mai îndrăznea să contrazică ce a
decretat David Hume.
Curentul acesta s-a răspândit și în lumea teologică și,
drept urmare, un număr de teologi de seamă, în special din Germania, au început
să afirme în școlile lor teologice că dacă minuni nu se întâmplă astăzi, cu
siguranță nu s-au întâmplat niciodată și deci nu s-au întâmplat nici în
vremurile biblice. Ei au emis teoria că minunile relatate în Biblie s-au format
prin îndelungată transmisie orală înainte de a fi fost așternute în scris. Așa
a apărut ceea ce se numește teologia liberală care nega minunile și profețiile
scrise în Biblie.
Impactul teologiei liberale asupra studenților, apoi a
pastorilor și a bisericilor a fost enorm. Friedrich Nietzche, fiu de pastor și
el însuși student la teologie, care și-a pierdut credința în urma audierii
profesorilor liberali, este poate cel mai șocant exemplu al impactului profesorilor
care negau miraculosul din Biblie.
Mai târziu, în special în secolul al XX-lea, a apărut
teologia evanghelică de nivel academic egal cu al teologiei liberale. Un mare
număr de teologi evanghelici au început să argumenteze că se poate dovedi că relatările
din Biblie au fost scrise de autori contemporani cu evenimentele relatate și,
deci, cărțile scrise de ei sunt vrednice
de crezare și că, prin urmare, minunile din Biblie s-au întâmplat exact așa cum
sunt relatate. Dar mulți dintre ei, pentru a arăta că și ei sunt ”științifici”
afirmă că minunile au încetat să mai aibă loc de îndată ce s-a încheiat
scrierea Noului Testament. Prin urmare, afirmă ei, minuni s-au întâmplat în
timpurile biblice, dar nu se mai întâmplă în vremea noastră. Acești teologi se
numesc ”cesaționiști”, de la cuvântul englez ”to cessate”, adică ”a înceta”.
Există și a treia categorie de teologi și predicatori,
care susțin că darurile miraculoase date de Duhul Sfânt nu au încetat, ci sunt
date și astăzi, și deci minuni și în special vindecări miraculoase se întâmplă
și astăzi. În această categorie mă încadrez și eu.
Cineva a scris
recent că vindecările prin credință sunt ”excepții de la normal” și ”rarități prin
excelență”. El a mai scris că minunile se întâmplă ”nenormal”, ”din când în
când” și că ele sunt ”imposibil de anticipat sau de provocat prin ceea ce am
putea face noi”.
Ceea ce m-a
surprins cel mai mult a fost afirmația acestui autor despre relația dintre credință și minuni. După
părerea lui, credința nu are nimic de a face
cu minunile și, de fapt, ”este cu atât mai mare cu cât minunile sunt mai
rare și mai... excepționale”.
Contrar acestor
afirmații, în Biblie se face o legătură foarte strânsă între minuni și
credință. Astfel, Petru spune despre Domnul Isus că ”a fost adeverit înaintea
voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut
Dumnezeu prin El în mijlocul vostru” (Faptele ap. 2:22). Prin urmare, unul
dintre rolurile minunilor, semnelor și lucrărilor pline de putere a fost să
genereze credință.
Domnul Isus Însuși
s-a folosit de minunile pe care le făcea ca de un argument care să genereze
credință: ”Credeți măcar lucrările acestea, ca să ajungeți să cunoașteți și să
știți că Tatăl este în Mine și Eu sunt în Tatăl ” (Ioan 10:38).
Dar, să ne uităm puțin la apostolul Pavel. Unii
evanghelici subliniază doar faptul că pe unii dintre colegii lui de misiune
Pavel nu i-a vindecat, că lui Timotei i-a recomandat să-și trateze desele lui
îmbolnăviri de stomac prin remedii medicale, și că el însuși ar fi avut
probleme medicale care n-au fost vindecate prin rugăciune. Ei vor să ne
convingă că Pavel însuși n-ar fi pus nici o bază pe vindecările prin credință.
Să vedem însă care a fost situația reală.
Începem prin mărturia din Faptele apostolilor 14, unde
citim cum Pevel l-a vindecat în Listra pe un olog din naștere, o minune care
i-a făcut pe localnici să-l considere ”zeu”. Și să ne uităm la ce s-a întâmplat
în orașul Efes: ”Și Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel;
până acolo încât peste cei bolnavi se puneau basmale sau șorțuri care fuseseră
atinse de trupul lui și-i lăsau bolile și ieșeau afară din ei duhurile rele”
(Faptele ap.19:11-12).
Pavel însuși le amintește corintenilor că ”învățătura și
propovăduirea mea nu stătea în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci
într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie
întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1
Corinteni 2:4-5). Și apoi accentuiază și mai puternic: ”Căci împărăția lui
Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (4:20). Dar iată și mai clar cum vede
Pavel rolul enorm pe care l-au jucat semnele și minunile și manifestările cu
putere ale Duhului Sfânt în misiunea lui:
”Căci n-aș îndrăzni să amintesc nici un lucru pe care să
nu-l fi făcut Cristos prin mine ca să aducă națiunile la ascultarea de El: fie
prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor și a minunilor,
fie prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15:18-19).
Este clar, deci,
că Pavel însuși a apreciat enorm rolul minunilor și vindecărilor, dar observăm
deasemenea că nu peste tot și în toate cazurile a avut o reușită, ci uneori a
recurs la recomandări medicale și a acceptat și faptul inevitabil că trupurile
noastre actuale nu sunt încă transformate, sau ”răscumpărate”(Romani 8:19-23),
prin urmare încă sunt supuse bolilor și morții.
Cu aceasta venim la situația de astăzi. În ultimii 50 de
ani, lucrările de vindecări prin credință s-au înmulțit enorm. Aș putea să
indic zeci de cărți care mărturisesc despre lucrul acesta. Este suficient să vă
semnalez că un profesor de teologie de la Asbury Seminary, din Kentucky, Statele
Unite, a publicat recent două volume masive (totalizând peste o mie de pagini!)
în care documentează ceea ce el spune că sunt milioane de vindecări prin
credință care au avut loc în ultimele decenii. Două capitole sunt umplute cu
cazuri de vindecări autentificate științific de medici. Numele teologului este
Craig Keener, și cartea lui, publicată în 2011, la editura Baker Academic, se întitulează simplu ”Miracles”. Keener pleacă
de la afirmația lui David Hume că nimeni n-a văzut minuni întâmplându-se în
vremea lui, și ne arată că argumentul acesta a fost naiv și acum 250 de ani și
e naiv și astăzi. Sub ochii noștri se întâmplă pe tot globul minuni
nemaipomenite, care sunt autentificate științific.
Semnalez și faptul că vindecările au ajuns să fie predate
ca un curs la seminarii și universități creștine. Ba chiar, cineva finalizează
acum o teză de doctorat cu subiectul vindecărilor prin credință.
Dar trebuie să subliniem un fapt de cea mai mare importanță.
Toți oamenii lui Dumnezeu folosiți de Duhul Sfânt pentru ca El să-Și
demonstreze și astăzi realitatea și puterea, vorbind despre experiențele lor, arată
și faptul că nu toți cei pentru care se roagă și peste care își pun mâinile se
vindecă. Faptul acesta este în
concordanță cu experiența lui Pavel, care făcea vindecări extraordinare, dar nu
le putea face automat, la toată lumea.
De ce-i așa? Nimeni nu poate explica acest fenomen. Am
auzit pe un om al lui Dumnezeu, prin care se fac minuni cu totul ieșite din
comun, mărturisind că durerea lui cea mai mare este pentru cei care nu se
vindecă și că el și-a făcut o regulă să nu dea vina pe cei bolnavi că din cauza
lor înșiși nu s-au vindecat, să nu se blameze nici pe sine pentru eșecuri și să
nu arunce nicăieri în altă parte această vină, ci să lase problema aceasta în
grija Domnului.
Încă un lucru important. Toți oamenii lui Dumnezeu
folosiți de El în vindecări spun astăzi că și medicii sunt instrumente ale lui
Dumnezeu pentru vindecări și că vindecările prin medici sunt tot atât de
miraculoase cât și cele făcute doar ”prin credință”. Există acum o mulțime de
medici credincioși care întâi de toate se roagă pentru vindecarea pacienților
lor și numai după aceea aplică, dacă mai este cazul, remedii medicale.
Există deci trei categorii de oameni în creștinism: Unii
care neagă complet minunile, chiar și pe cele scrise în Biblie, alții care spun
că cred minunile scrise în Biblie, dar neagă că ele s-ar întâmpla și astăzi și
alții care cred că Dumnezeu este consecvent și că El a făcut minuni atât în
timpurile biblice cât și de atunci încoace și că noi trebuie să așteptăm ca El
să ne folosească și pe noi pentru înaintarea cauzei Lui în lume.
Câteva cuvinte despre baza teologică a vindecării. Evanghelistul
Matei, când începe să redea vindecările miraculoase făcute de Isus, simte că
trebuie să explice pe ce bază sunt ele făcute. Iată ce scrie el:
Isus ”prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate
și i-a vindecat pe toți bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin
proorocul Isaia, care zice: ”El a luat asupra Lui neputințele noastre și a
purtat bolile noastre” (Matei 8:16-17, citatul din Isaia fiind din cap.53:4).
Apostolul Petru face și el uz de textul din Isaia și ne spune: ”prin rănile Lui
am fost vindecați” (1 Petru 2:24). Reducerea vindecării numai la problemele
sufletești și spirituale nu se justifică în nici un caz: Matei se referea clar
la vindecări și fizice și spirituale.
Acest aspect inclusiv (și fizic și spiritual) este clar
și din Psalmul 103: ”El îți iartă toate fărădelegile tale. El îți vindecă toate
bolile tale” (Ps. 103:3).
Nu pot încheia fără să subliniez că, la urma urmei, toată
această discuție se reduce la întrebarea: Cât de mult îl credem noi pe Domnul
nostru Isus Cristos. El le-a dat ucenicilor Săi instrucțiuni pentru misiunea
lor în lume, apoi a adăugat: ”Iată semnele care-i vor însoți pe cei ce vor
crede: În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână
șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste
bolnavi și bolnavii se vor vindeca” (Marcu 16:17-18. Evanghelistul Marcu adaugă că ucenicii au
plecat și au predicat pretutindeni și ”Domnul lucra împreună cu ei și întărea
Cuvântul prin semnele care-i însoțeau” (Marcu 16:20).
Unii, ca să se scape de textul acesta, ne spun că finalul
acesta nu este autentic, ci a fost adăugat la această Evanghelie mult mai
târziu. Aceasta este tactica teologilor liberali, care caută să distrugă
credibilitatea textului, ca să se scape de ce nu le convine în text. Uneori, și
teologii evanghelici recurg la această metodă.
Dar, chiar dacă ne-am ”scăpa” de textul din Marcu, rămâne
textul și mai puternic din Evanghelia după Ioan, pe care nu-l putem exclude
prin aceeași metodă, deoarece ar trebui să negăm toată Evanghelia lui Ioan, în
care textul acesta este într-o poziție cheie, care ne arată că aceste cuvinte
vin în mod incontestabil de pe buzele Domnului Isus:
”Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în Mine;
credeți cel puțin pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat vă spun că cine
crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele
încă și mai mari decât acestea: fiindcă Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14:11-12).
Noi am decis să-L credem pe Domnul nostru Isus Cristos
sută la sută. De aceea ne rugăm pentru vindecarea bolnavilor. Vindecarea lor nu
vine din ceva inerent în noi, ci vine din rănile Lui, din puterea Numelui Lui
și din puterea Duhului Sfânt.
Să adăugăm și faptul că Iacov, fratele de corp al Domnului
Isus, în epistola lui, dă instrucțiuni clare celor bolnavi să cheme pe
prezbiterii Bisericii, să-și mărturisească păcatele, prezbiterii să-i ungă cu
undelemn în Numele Domnului, să-și pună mâinile peste ei și să se roage pentru
vindecarea lor și ”Domnul îi va vindeca!” (Iacov 5:14-16).
Pe baza instrucțiunilor din Marcu 16 și a celor din Iacov
5, în Biserica noastră, la sfârșitul fiecărei predici chemăm în față pe cei
bolnavi care doresc vindecare și procedăm conform acestor îndrumări (din Marcu
și din Iacov) combinate. Cei trei păstori ai Bisericii și uneori și alți membri
ai Bisericii își pun mâinile peste ei și se roagă pentru vindecarea lor.
Chiar la sfârșit,
ascultăm mărturiile celor care s-au vindecat în duminicile trecute. Așa este
întărită credința celor ce vin la Biserica noastră.
Bucuria noastră este deplină pentru că vedem cum
rugăciunile noastre sunt ascultate și spunem împreună cu psalmistul: ”În
bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni ...” (Psalmul 65:5).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.