Niciodată în istoria omenirii – până în zilele noastre – nu s-a pus problema confiscării copiilor de către stat în ideea că proprii lor părinţi nu ar fi capabili să-i crească. Este adevărat, copiii erau răpiţi de străini pentru a fi exploataţi ca sclavi. Ţări coloniste precum Franţa, Anglia, Spania şi chiar America, care ne dau astăzi lecţii de democraţie, comercializau astfel de copii, o mână de lucru foarte ieftină. Recent s-a aflat şi faptul că în Elveţia, un alt stindard al drepturilor şi democraţiei mondiale, în anii ʼ20-ʼ40 se practica furtul copiilor din familiile sărace pentru a putea fi exploataţi pe pământurile celor bogaţi. E vorba de mii de copii care au trecut prin această dramă, care şi astăzi, la o vârstă înaintată, încă îşi amintesc cu durere traumele prin care au trecut[1].
Nu de mulţi ani însă, în statele dezvoltate, probabil sub presiunea aceleiaşi ideologii marxiste care a născut şi comunismul, a devenit tot mai comună practica răpirii copiilor din propriile lor familii sub pretextul că sunt agresaţi de părinţii lor (adică li se mai dă din când în când câte o palmă) sau că nu sunt suficient de bine hrăniţi şi îngrijiţi. Atât de responsabil se simte statul faţă de soarta acestor copii, încât nu mai ţine cont nici chiar de dorinţa şi voinţa lor. Sunt smulşi pur şi simplu din sânul familiei, uneori chiar de către forţe poliţieneşti, în strigătele părinţilor şi plânsetul de necurmat al celor mici, apoi sunt daţi pe mâna unor asistenţi sociali, care le pregătescrecluziunea într-o altă familie, aleasă după criteriile acestor state democratice (am înţeles, de pildă, că în Anglia chiar sunt preferate aşa-zisele familii de homosexuali, pentru că sunt mai înstărite, deci au posibilităţi mai mari de oferit copiilor. Desigur, capacitatea de afecţiune nu e un indicator suficient de convingător pentru aceşti specialişti în viitorul copiilor).
Cazul soţilor Bodnariu nu este izolat. Cunoaştem personal o altă familie mixtă care a trecut prin aceeaşi dramă, dar care a reuşit în cele din urmă să-şi recupereze copiii de la statul norvegian şi să se retragă în România. Mai este şi cazul maramureşenilor cărora tot în Norvegia le-au fost confiscaţi copiii – iar lista ar putea continua mult, nu uitându-te la televizor, ci întrebând printre rudele care lucrează sau trăiesc în străinătate. Chiar şi în România a început, deocamdată mai timid, să se practice această măsură de „igienă socială”, care pare mai curând una de eugenie socială.
Continuarea pe www.familiaortodoxa.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.