Când Dumnezeu l-a făcut pe om, Dumnezeu a dat verdictul „foarte bun”. În toată structura lui, omul era numai bunătate. După aceasta, Dumnezeu l-a plasat pe om într-o grădină şi acolo îl vizita şi stătea cu el de vorbă. In felul acesta, omul era înconjurat de iubirea lui Dumnezeu.
Prin urmare, omul era bun şi era plin de iubire. Aceasta a fost starea originară a omului. Şi omul era fericit, totalmente fericit!
A venit însă momentul tragic, când omul şi-a întors faţa spre „cel rău” (implicit i-a întors spatele lui Dumnezeu), l-a ascultat pe cel rău, şi astfel s-a separat de Dumnezeu. În aceeaşi zi, omul mărturiseşte că i-a fost frică, s-a văzut gol şi i-a fost ruşine de sine. Deci, consecinţa imediată a fost frica, golul, nu numai cel exterior ci şi cel interior, şi ruşinea. Mai târziu, când Adam şi Eva au avut copii şi aceștia au crescut mari, Cain s-a umplut de gelozie pe fratele său Abel, s-a mâniat şi l-a ucis pe fratele său. Ceva mai târziu, Dumnezeu constată că „răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5).
Profetul Isaia descrie plastic pe oamenii răi: „cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști şi ale cărei ape aruncă afară noroi şi mâl. Cei răi n-au pace!” (Isaia 57:20-21). Cuvântul ebraic pentru „pace” este „şalom”, care înseamnă şi absenţa războiului, dar include prosperitate, belşug, şi fericire. Pe scurt, cei răi n-au fericire!
În ultimii ani, cu ajutorul aparaturii moderne, neurologii au început să vadă ce se întîmplă în creier. Studiile lor i-au dus la următoarea constatare. Atunci când apare o primejdie în faţa omului, să zicem, un câine rău, creierul ordonă să fie lansaţi în corp cortisol şi adrenalină, care dau muşchilor puterea de a fugi şi de a sări peste un gard de 2 metri înălţime, sau de a prinde cu mâinile animalul şi de a-l bloca (fugă sau apărare). Aceste substanţe, numite şi „hormonii de stres”, sunt bune pentru acţiunea de moment, pentru scăparea de primejdie. Dar dacă omul trăieşte în frică permanentă, în mânie, în duşmănie, în ură faţă de cei ce ţi-au făcut rău, în amărăciune, în neiertare, stările acestea de stres îl fac pe creier să lanseze în permanenţă hormonii de stres, cortisolul şi adrenalina, care pe lungă durată sunt pur şi simplu otrăvitoare: atacă inima, creşte hipertensiunea, se umflă arterele, afectează sistemul digestiv (ulcer la stomac), dăunează sistemului nervos, produc insomnie, şi diminuează mult puterea sistemului imunitar.