luni, 9 februarie 2015
Pastor Petru Lascău - Toronto Blessing: Rădăcinile – Mișcarea The Latter Rain (Ploaia Târzie)
Vezi și:
- Toronto Blessing: Rădăcinile – Rodney Howard-Browne
- Toronto Blessing: Rădăcinile – Randy Clark
- Toronto Blessing: Mărturii
- Toronto Blessing: Manifestările
- Toronto Blessing: La cârciuma lui Ioel
- Toronto Blessing: Trezirea lumii prin râs, sau o trezire de râsul lumii?
Prin
mijlocul anilor 1940, entuziasmul și focul aprins la Azusa Street din Los
Angeles, leagănul mișcării penticostale, s-a stins și oamenii au început să
caute noi mișcări ale Duhului lui Dumnezeu. Se căutau semne și minuni.
Mișcarea
Ploaia Târzie a început la orfelinatul și școala Sharon din North Battleford,
Saskatchewan, din Canada, ca rezultatul scânteii de trezire de aici între mai
mulți penticostali. Mișcarea s-a caracterizat prin multe mărturisiri de
vindecări și alte manifestări miraculoase, în contrast cu decada descrisă de
mulți penticostali ca o vreme de uscăciune spirituală și o lipsă a prezenței
lui Dumnezeu din biserici. Adepții noii mișcări subscriau la venirea iminentă
și premilenistă a Mântuitorului, precedată de o revărsare a Duhului Sfânt, în
conformitate cu profeția lui Ioel care făgăduia „poaie târzie” (Ioel 2:28).
Această ploaie era interpretată ca o profeție dublă din ziua Cincizecimii, din
Faptele Apostolilor 2, care trebuia să se petreacă din nou, la fel ca la
început înaintea venirii a doua oară a Domnului Isus Christos.
Mișcarea
punea accentul pe darurile Duhului Sfânt, care trebuiau primite prin punerea
mâinilor și nu prin „tarrying” (așteptare – sau ceea ce numim noi „stăruință”),
„metoda” cea mai răspândită de a primi Duhul Sfânt în anii precedenți acestei
treziri. Mișcarea a devenit, în paralel cu mișcarea vindecărilor divine, un
component principal al trezirii de după al doilea război mondial. Cu toate că
impcatul acestei treziri n-a fost la fel de mare cu cel din Azusa Street din
1906, el a vut multe puncte comune cu el și a continuat să exercite o influență
deosebită asupra mișcării penticostale mondiale și mai ales să pregătească
terenul mișcării charismatice din anii 60 și 70.
O
influență deosebită asupra mișcării au avut-o: William M. Branham care a
subliniat rolul punerii mâinilor și a vindecărilor; Franklin Hall, care punea
accentul pe post și rugăciune. Ca formă de guvernare a bisericii s-a adoptat
modelul Assemblies of God, care punea accentul pe autonomia bisericii locale.
Ca filozofie a lucrării s-a împrumutat termenul de „lucruri noi” din Isaia
43:19.14
William
Branham s-a prezentat ca profetul Ilie trimis acestei mișcări. Pe lângă
aderarea la cele mai multe din crezurile lui Branham, mișcarea Ploii Târzii are
următoarele doctrine particulare:
–
Teologia „descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, o extrapolare a textului biblic
din Romani 8:19. Doctrina spune că acei care au primit „ungerea” (Duhul Sfânt)
sunt deja descoperiți, ori „s-au manifestat deja” ca și copii ai lui Dumnezeu,
au primit deja trupuri slăvite, sunt sau vor fi desăvârșiți în orice formă
înaintea venirii lui Christos și vor deveni „dumnezei” în depline drepturi.
–
Creștinii trebuie să cucerească și să domine lumea înaintea revenirii lui Isus
(Dominion Theology). Ca mileniul să poată începe, creștinii trebuie să domine
lumea. Răpirea care va veni nu este altceva decât râpirea celor răi din lume (a
bisericilor confesionale). Prezența lui Christos nu este necesară în timpul
miei de ani deoarece Biserica esta Trupul lui Christos, și deci Biserica este
tot ceea ce are și este Christos.
–
Mișcarea își propune să-i înlocuiască pe „penticostalii apostați”, pentru că ei
l-au exclus pe Branham și mișcarea Ploii Târzii din sânul lor.
–
Mișcarea vrea să restaureze cele cinci slujbe menționate de Pavel în Efeseni
4:11, în special slujba de apostol și profet. Branham a fost prezentat ca
profetul Ilie menționat de cartea lui Maleahi.
Iată
câteva nume asociate cu această mișcare: Oral Roberts, Paul Cain, William
Branham, Bill Britton, George Warnock, Franklin Hall, Hohn Robert Stevens,
Hatwin Bratohers, Sam Fife, Myrtle și James Beall, Earl Paulk și alții.
Articol preluat cu permisiunea autorului de aici: www.lascaupetru.wordpress.com
Prin
mijlocul anilor 1940, entuziasmul și focul aprins la Azusa Street din Los
Angeles, leagănul mișcării penticostale, s-a stins și oamenii au început să
caute noi mișcări ale Duhului lui Dumnezeu. Se căutau semne și minuni.
Mișcarea
Ploaia Târzie a început la orfelinatul și școala Sharon din North Battleford,
Saskatchewan, din Canada, ca rezultatul scânteii de trezire de aici între mai
mulți penticostali. Mișcarea s-a caracterizat prin multe mărturisiri de
vindecări și alte manifestări miraculoase, în contrast cu decada descrisă de
mulți penticostali ca o vreme de uscăciune spirituală și o lipsă a prezenței
lui Dumnezeu din biserici. Adepții noii mișcări subscriau la venirea iminentă
și premilenistă a Mântuitorului, precedată de o revărsare a Duhului Sfânt, în
conformitate cu profeția lui Ioel care făgăduia „poaie târzie” (Ioel 2:28).
Această ploaie era interpretată ca o profeție dublă din ziua Cincizecimii, din
Faptele Apostolilor 2, care trebuia să se petreacă din nou, la fel ca la
început înaintea venirii a doua oară a Domnului Isus Christos.
Mișcarea
punea accentul pe darurile Duhului Sfânt, care trebuiau primite prin punerea
mâinilor și nu prin „tarrying” (așteptare – sau ceea ce numim noi „stăruință”),
„metoda” cea mai răspândită de a primi Duhul Sfânt în anii precedenți acestei
treziri. Mișcarea a devenit, în paralel cu mișcarea vindecărilor divine, un
component principal al trezirii de după al doilea război mondial. Cu toate că
impcatul acestei treziri n-a fost la fel de mare cu cel din Azusa Street din
1906, el a vut multe puncte comune cu el și a continuat să exercite o influență
deosebită asupra mișcării penticostale mondiale și mai ales să pregătească
terenul mișcării charismatice din anii 60 și 70.
O
influență deosebită asupra mișcării au avut-o: William M. Branham care a
subliniat rolul punerii mâinilor și a vindecărilor; Franklin Hall, care punea
accentul pe post și rugăciune. Ca formă de guvernare a bisericii s-a adoptat
modelul Assemblies of God, care punea accentul pe autonomia bisericii locale.
Ca filozofie a lucrării s-a împrumutat termenul de „lucruri noi” din Isaia
43:19.14
William
Branham s-a prezentat ca profetul Ilie trimis acestei mișcări. Pe lângă
aderarea la cele mai multe din crezurile lui Branham, mișcarea Ploii Târzii are
următoarele doctrine particulare:
–
Teologia „descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, o extrapolare a textului biblic
din Romani 8:19. Doctrina spune că acei care au primit „ungerea” (Duhul Sfânt)
sunt deja descoperiți, ori „s-au manifestat deja” ca și copii ai lui Dumnezeu,
au primit deja trupuri slăvite, sunt sau vor fi desăvârșiți în orice formă
înaintea venirii lui Christos și vor deveni „dumnezei” în depline drepturi.
–
Creștinii trebuie să cucerească și să domine lumea înaintea revenirii lui Isus
(Dominion Theology). Ca mileniul să poată începe, creștinii trebuie să domine
lumea. Răpirea care va veni nu este altceva decât râpirea celor răi din lume (a
bisericilor confesionale). Prezența lui Christos nu este necesară în timpul
miei de ani deoarece Biserica esta Trupul lui Christos, și deci Biserica este
tot ceea ce are și este Christos.
–
Mișcarea își propune să-i înlocuiască pe „penticostalii apostați”, pentru că ei
l-au exclus pe Branham și mișcarea Ploii Târzii din sânul lor.
–
Mișcarea vrea să restaureze cele cinci slujbe menționate de Pavel în Efeseni
4:11, în special slujba de apostol și profet. Branham a fost prezentat ca
profetul Ilie menționat de cartea lui Maleahi.
Iată
câteva nume asociate cu această mișcare: Oral Roberts, Paul Cain, William
Branham, Bill Britton, George Warnock, Franklin Hall, Hohn Robert Stevens,
Hatwin Bratohers, Sam Fife, Myrtle și James Beall, Earl Paulk și alții.
Articol preluat cu permisiunea autorului de aici: www.lascaupetru.wordpress.com
Samy Tuţac - Cine sunt și ce cred baptiștii
Nu am cerut și nu vom cere de la nimeni altceva decât să respecte și pentru baptiști libertatea de conștiință, ca fiecare să fie liber să creadă și să se închine lui Dumnezeu după propiile convingeri. (Alexa Popovici)
Mișcarea Baptistă are un fundament istoric și a început pe fondul Reformei aducătoare de mari prefaceri, atât în plan politic, cât și în plan spiritual. Numele de Baptiști le-a fost dat în batjocoră datorită refuzului lor de a-și boteza copiii și din cauza insistenței lor cu privire la aplicarea botezului doar celor credincioși. Ei preferau numele de frați, dar opozanții lor i-au numit baptiști. În cea mai veche mărturisire de credință a baptiștilor din Anglia, cea din 1644 ei s-au numit: acele biserici care în mod comun (cu toate că în mod fals) sunt numite anabaptise. În mărturisirea de credință din 1688, bisericile baptise sunt numite: congregații de creștini botezați pe mărturisirea credinței lor. După aceea a fost folosită numai denumirea de baptiști.€™
UNDE ȘI CÂND AU APĂRUT BAPTIȘTII
Spre deosebire de alte mișcări de trezire religioasă, mișcarea baptistă nu
își poate identifica un precursor unic, un întemeietor, asemenea lui M.Luther,
Zwingli, J.Calvin sau J.Wesley. Din această cauză există mai multe teorii cu privire
la apariția baptiștilor. Una dintre teorii susține că baptiștii se trag direct
sau indirect din anabaptiști, aripa radicală a Reformei Protestante din secolul
al XVI lea. Deși n-au preluat în întregime doctrinele teologiei anabaptise,
baptiștii sec. XVII au continuat cu siguranță teologia bisericii credincioșilor care au primit botezul doar ca urmare a unei
mărturisiri personale a credinței în
Isus Cristos, a preoției celor din
bănci și a libertății religiei scoasă
de sub controlul statului și reașezată sub autoritatea unică a conștiinței.
O altă teoria susține că baptiștii de astăzi se trag din separatiștii
eglezi exilați sub persecuție în Olanda, la Amserdam. Acești purtani separatiști au ajuns la
convingerea că Biserica Angliei nu este capabilă să se întoarcă la credința și
practică creștină adevărată. Ei au decis că este mai bine ca cei care cred
Biblia să se separe de viață Bisericii oficiale. Astfel, mișcarea baptista este
definită peste tot că o dorință de separare
a celor ce vor să se întoarcă la învățătura Noului Testament de Bisericiile tradiționale, anchilozate în forme și
datini omenești.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)