Dan Botică: De ce suntem nerăbdători?

De ce suntem nerăbdători? Pentru simplul motiv că trăim într-o lume obsedată cu schimbarea. Adică, să depind de ifosele telefonului meu, când noul model vine echipat cu un procesor mai rapid cu 1.5 secunde decât broasca țestoasă pe care o port în buzunar? Unii sunt nerăbdători pt. că s-au născut cu o sensibilitate emoțională care îi predispune la „nerăbdare.” Mă gândesc la un copil cu sindromul ADHD sau un bărbat cu un temperament impulsiv. Adică „nerăbdarea clinică.” E posibil ca alții să fi fost influențați de mediul în care au crescut. Își pierd răbdarea pt. că au suferit tensiuni în familie datorită părinților „nerăbdători.” Alții, dimpotrivă, au crescut într-un mediu în care li s-au satisfăcut INSTANT toate dorințele! Iar acum, când li se spune „Nu se poate,” răbdarea devine o amenințare. În ochii lor, răbdarea trădează slăbiciunea unui „looser,” nu virtutea unui om „cool.” În drum spre Țara Promisă, poporul Israel și-a „pierdut răbdarea” (Num 21:4) și pt. că i se scârbise sufletul de „această hrană proastă.” 

Mă întreb dacă nu cumva nerăbdarea are și o cauză spirituală, nu doar medicală sau relațională? În aceeași zi, poporul care își pierduse răbdarea „a vorbit împotriva lui Dumnezeu.” Este posibil ca, dacă răbdarea este roada Duhului Sfânt, răceala mea față de El să izbucnească în afară prin....nerăbdare? Și dacă sufăr de nerăbdare, ce aș putea să fac?

În primul rând, să înțelegi adevărul că răbdarea nu este o virtute umană, ci roada Duhului Sfânt (Galateni 5:22). Da, există călugări budiști care meditează nemișcați zile întregi. Sau cățelul Achi. Care a devenit faimos prin faptul că, ani întregi, l-a așteptat pe peronul gării pe stăpânul care – fără ca Achi să știe – murise și nu avea să mai coboare din tren, așa cum o făcuse zilnic până atunci! Dar pe noi Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea Lui. Cu voință liberă, nu instinct animalic! De aceea El nu ne-a izolat în mănăstiri sau retreat-uri de meditație, ci ne-a vulnerabilizat prin relații cu oameni la fel de nerăbdători ca și noi. Dacă roada răbdării a venit la pachet cu prezența Duhului, este potrivit să mă rog „Doamne dă-mi răbdare”? Dacă Dumnezeu a sădit deja răbdarea în mine, de ce mă lamentez că nu o am?

În al doilea rând, înțelege faptul că răbdarea este o responsabilitate, nu o opțiune! Apostolul Petru i-a asigurat pe credincioși că dumnezeiasca Lui putere le-a dăruit tot ce privește viața și evlavia (2Pet 1:3). Ca în pasajul următor să le poruncească literalmente să își dea „toate silințele” (verb imperativ) să unească „înfrânarea cu răbdarea”! Păi, ori e „dar” ori e „silință” – am protesta noi! Și una și alta – ar răspunde Dumnezeu, care preferă mai mult paradoxul și mai puțin silogismul. Răbdarea este o responsabilitate tocmai pt. că este un dar. De aceea, practică răbdarea! „Dă-ți și tu toate silințele”.... în trafic, la coadă, în relația cu părinții sau cu frații și surorile tale. Azi mai mult decât ieri, și mâine mai des decât azi. Poate că Francis de Assisi are dreptate: „Începe să faci ce este necesar; apoi fă ce este posibil și dintr-o dată vei descoperi că faci imposibilul.” Iar dacă ți-aș spune că te urmăresc și ochișorii micuți ai celor din jur, ai deveni mai motivat să ai răbdare? Apostolul Pavel a știut, când i-a reamintit lui Timotei: „tu ai urmărit de aproape…răbdarea mea.” Fă-o de dragul Domnului, de dragul tău, și de dragul celor care disperă să întâlnească și credincioși sinceri, nu doar morminte văruite!

În final, acceptă adevărul că răbdarea înseamnă o transformare în timp, nu un miracol instant! Dumnezeu chiar poate face minuni într-o clipită, dar nu-L confunda cu bagheta lui Harry Potter! Într-o zi, un rabin își păstorea turma de capre, când a văzut un pârâiaș firav care cădea de la înălțime, strop după strop, pe o stâncă masivă. Când rabinul a observat că picurii creaseră o adâncitură mare în stâncă, a exclamat: „Dacă stropii de apă pot săpa în stâncă, cu cât mai mult poate Cuvântul lui Dumnezeu să îmi sculpteze inima?” Omul a înțeles că dacă apa s-ar fi năpustit într-un șuvoi masiv, stânca ar fi rămas neschimbată. Mă întreb uneori de ce alege Dumnezeu picurii de har în locul torentelor de miracole instant? Poate pentru că El preferă fiice mature și recunoscătoare, nu domnișoare răsfățate? Fii care vor iubi mult pt. că li s-a iertat mult? Știu sigur, însă, că dacă nu era „îndelung răbdător,” Dumnezeu ar fi fost îndreptățit să mă nimicească pe loc. Și dacă are răbdare, o face pt. ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință. Și să devină răbdători. Acum, picătură cu picătură de răbdare. Atunci, cu „răbdarea lui Hristos.”

Dan Botică